de argint cu care să sensibilizeze plăcile la lumină, hiposulfit pentru fixarea imaginilor, clorură de amoniu pentru baia fixativă în care se pune fotografia şi nu lipsea nici acetatul de sodiu şi clorura de aur, cu care se îmbibă fotografiile. Aveau de asemenea multă hîrtie specială, clorurată pentru fotografii, pe care trebuiau doar s-o întindă într-un cadru peste plăcile negative, după ce o muiau mai întîi într-o soluţie de nitrat de argint.

Reporterul şi ajutorul său deveniră în scurt timp nişte operatori îndemînatici, obţinînd cîteva fotografii foarte frumoase, mai ales vederi ale insulei, luate de pe platou, în care se vedeau: muntele Franklin în zare, pitorescul ţinut de la gura rîului Mercy, cu stîncile lui ciudate, luminişul şi stîna, adăpostite de primele povîrnişuri ale muntelui, capul Ghearei, Epavei şi altele.

Fotografii nu uitară să facă portretele tuturor membrilor coloniei.

— Înveselesc locuinţa, spunea Pencroff despre ele.

Bravul marinar era încîntat să-şi vadă chipul împodobind pereţii Casei de Granit şi se oprea adesea în faţa expoziţiei lor de fotografii, ca odinioară în faţa vitrinelor din marile capitale.

Dar cea mai reuşită fotografie fu neîndoios aceea a lui Jup. Maimuţoiul pozase cu o gravitate ce nu poate fi descrisă, astfel că portretului său nu-i lipsea decît graiul !

— Ai zice că e gata să se strâmbe, strigă Pencroff.

Meşterul Jup ar fi dat dovadă de prost gust dacă s-ar fi arătat nemulţumit de poza lui. Nu făcu acest lucru, ba dimpotrivă se uita la fotografie cu un aer galeş, din care nu lipsea o oarecare înfumurare.

O dată cu venirea lunii martie, căldurile cele mari se sfârşiră. Timpul deveni ploios, dar vremea se menţinu caldă. Luna martie, care corespundea lunii septembrie din emisfera boreală fu mai puţin frumoasă decît se aşteptau. Părea să vestească o iarnă timpurie şi aspră.

În dimineaţa zilei de 21, li se păru că şi venise prima zăpadă. Într-adevăr, Harbert, care scosese capul pe fereastră dis-de-dimineaţă, începu să strige;

— Veniţi să vedeţi ! Insula cea mică e acoperită cu zăpadă !

— Zăpadă acuma ? se miră reporterul, venind lîngă băiat.

Tovarăşii lor se apropiară şi ei şi constatară că nu numai insula, dar şi toată plaja de la poalele Casei de Granit era acoperită cu o pătură albă, răspîndită uniform pe pămînt.

— E chiar zăpadă ! spuse Pencroff.

— Sau cel puţin pare să fie! adăugă Nab.

— Dar termometrul arată 58° (14° centigrade deasupra lui zero), observă Gédéon Spilett.

Cyrus Smith se uită în tăcere la întinderea aceea albă şi, cu drept cuvînt, nu ştia cum să explice fenomenul acesta, care se ivise într-un anotimp. nepotrivit şi la o temperatură atît de ridicată.

— Drace ! strigă Pencroff. Au să ne îngheţe semănăturile !

Marinarul se pregătea să coboare, dar sprintenul Jup i-o luă înainte, alunecînd cu repeziciune pînă jos.

Nici nu ajunsese bine maimuţa pe plajă, şi uriaşa pătură de zăpadă se ridică, risipindu-se în aer în fulgi atît de deşi, încît lumina soarelui se întunecă.

— Astea sînt păsări ! strigă Harbert.

Erau într-adevăr stoluri de păsări de mare, de 6 albeaţă orbitoare, ce se abătuseră asupra' insulei şi a coastei şi care se făcură nevăzute în depărtate* lăsîndu-i pe toţi înmărmuriţi de rapida schimbare a priveliştii. Dispăruseră atît de repede, încît nici reporterul, nici tînărul nu izbutiră să doboare vreuna dintre ele, aşa că nu aflară niciodată din care familie făceau parte.

Peste cîteva zile, la 26 martie, se împlineau doi ani de cînd naufragiaţii aerului fuseseră zvîrliţi pe insula Lincoln.

 

CAPITOLUL XIX

Amintiri din patrie. Planuri de viitor. Se cercetează coastele insulei. Plecarea din 16 aprilie. Peninsula Serpentinei văzută din larg. Stîncile de bazalt de pe coasta apuseană. Vreme rea. Se lasă noaptea. Un nou incident.

 

Doi ani ! De doi ani pionierii nu mai comunicaseră cu semenii lor.

Ce se petrecuse oare în ţara lor ? Icoana patriei o aveau mereu înaintea ochilor, icoana patriei distruse de războiul civil şi pe care rebeliunea Sudului o făcea poate să sîngereze şi în clipa de faţă.

În cursul acestor doi ani nu trecuse nici o corabie prin dreptul insulei, nu zăriseră nici un catarg. Era vădit că insula Lincoln se găsea în afara drumurilor maritime şi era probabil necunoscută, lucru dovedit şi de hărţile pe care le aveau, căci altfel, chiar în lipsa unui port, vasele ar fi putut să acosteze aici pentru a-şi reînnoi provizia de apă. Marea care îi înconjura era veşnic pustie, iar pionierii nu se puteau bizui decît pe propriile lor mijloace, pentru o eventuală repatriere.

Totuşi, mai exista şi un alt mijloc de scăpare şi despre aceasta discutară în primele zile ale lunii aprilie, în sala mare a Casei de Granit.

Vorbiseră în ziua aceea despre America, patria lor, pe care aproape nu mai nădăjduiau s-o revadă vreodată.

— Hotărît, spuse Gédéon Spilett, ne-a mai rămas un singur mijloc să părăsim insula Lincoln: să construim o corabie mare, cu .care să putem străbate cîteva sute de mile. Cred că dacă am construit o şalupă, putem construi şi un vapor !

— Şi vom putea să ajungem pînă în insulele Pomotu, de vreme ce am fost pe insula Tabor !

— Nu spun nu, răspunse ca de obicei Pencroff, expertul în materie de marină. Nu spun nu, cu toate că nu este acelaşi lucru să te aventurezi atît de departe sau să te duci pînă în apropiere! Dacă şalupa ar fi fost ameninţată de furtună, în timpul călătoriei spre insula Tabor, ştiam că portul nu e prea departe nici într-o direcţie, nici în alta; dar să străbaţi o mie două sute de mile, asta nu e glumă şi ştiţi cu toţii că nu există nici un ţărm care să fie aşezat la o distanţă mai mică.

— Totuşi, dacă ar fi nevoie, te-ai încumeta, Pencroff, să faci o asemenea încercare ? întrebă reporterul.

— Aş încerca tot ce mi s-ar cere, domnule Spilett, răspunse marinarul. Ştiţi doar că nu mă dau în lături de la nimic !

— Apoi nu uitaţi că mai avem un marinar în mijlocul nostru, spuse Nab.

— Cine ? întrebă Pencroff.

— Ayrton.

— E drept, răspunse Harbert.

— Dacă ar vrea să meargă ! observă Pencroff.

— Crezi că Ayrton ar fi