— Uitaţi, dragii mei, întrerupse Cyrus Smith, că Ayrton nu mai era întreg la minte în cursul ultimilor ani petrecuţi în insula Tabor. Dar nu despre asta e vorba. Să nc întrebăm mai curînd, dacă ne putem bizui pe întoarcerea vasului scoţian. Lordul Glenarvan i-a făgăduit lui Ayrton că va veni să-l ia, atunci cînd va socoti că şi-a ispăşit păcatele; eu cred că se va ţine de cuvînt.

— Şi eu cred, spuse reporterul, şi voi adăuga chiar că s-ar putea să vină curînd, căci au trecut doisprezece ani de cînd îşi ispăşeşte Ayrton pedeapsa.

— Ei bine, răspunse Pencroff, sîntem siguri că lordul se va întoarce şi poate chiar foarte curînd. Dar unde o să acosteze ? Fireşte că pe insula Tabor şi nu pe insula Lincoln.

— Cu atît mai mult, răspunse Harbert, cu cît insula Lincoln nici nu se află pe hartă.

— Şi de aceea, prieteni, urmă inginerul, trebuie să luăm toate măsurile, pentru ca prezenţa noastră şi aceea a lui Ayrton pe insula Lincoln să fie semnalată şi pe insula Tabor.

— Desigur, răspunse reporterul, nimic mai uşor decît să lăsăm în coliba unde a locuit căpitanul Grant şi apoi Ayrton o notă, în care să indicăm aşezarea exactă a insulei noastre. Cu siguranţă că lordul Glenarvan sau echipajul său o vor descoperi.

— Păcat că n-am făcut acest lucru la prima noastră călătorie pe insula Tabor, observă marinarul.

— Cum era s-o facem ? răspunse Harbert. Nu cunoşteam pe atunci povestea lui Ayrton şi nu ştiam că s-ar putea să fie salvat într-o bună zi, iar atunci cînd am aflat toate acestea era prea tîrziu, căci vremea nu ne mai îngăduia să ne întoarcem în insula Tabor.

— Da, răspunse Cyrus Smith, este prea tîrziu şi trebuie să amînăm călătoria pînă la primăvara viitoare.

— Dar dacă vine între timp yachtul scoţianului ? spuse Pencroff.

— Nu prea e cu putinţă, răspunse inginerul, căci lordul Glenarvan nu va întreprinde pe vreme de iarnă o astfel de călătorie pe aceste mări îndepărtate. S-ar putea întîmpla să fi fost pe insula Tabor în ultimele cinci luni, de cînd Ayrton e la noi, şi atunci a plecat; sau va veni mai tîrziu şi atunci avem tot timpul să mergem pînă la insula Tabor şi sa lăsăm o notiţă.

— Mare nenorocire ar fi, spuse Nab, să fi venit Duncan-ul la insula Tabor în cursul ultimelor luni.

— Nădăjduiesc să nu se fi întîmplat una ca asta, răspunse Cyrus Smith, ca să nu ne fie răpită ultima şansă care ne-a rămas.

— Cred, zise reporterul, că în orice caz ne vom lămuri pe deplin cînd vom ajunge pe insula Tabor; dacă scoţienii s-au întors, ei trebuie să fi lăsat urme.

— Ai dreptate, răspunse inginerul. Prieteni, de 'vreme Ce ne-a mai rămas o posibilitate de repatriere, să aşteptăm cu răbdare. Dacă vom pierde şi această nădejde, vom vedea atunci ce este de făcut.

— În tot cazul, zise Pencroff, să rămînă bine stabilit că dacă vom părăsi insula Lincoln, nu o vom face fiindcă ne-am simţit rău aici !

— Nu, Pencroff, răspunse inginerul, o vom părăsi, pentru că sîntem departe de tot ce poate fi drag unui om: familia, prietenii şi ţara în care s-a născut.

Lucrurile odată hotărîte, nu se mai gîndiră la construirea unui vas mare, care le-ar fi îngăduit să se aventureze fie pînă la arhipelagurile mai apropiate din nord, fie pînă la coastele Noii Zeelande în vest, şi se ocupară de obişnuitele pregătiri în vederea celei de-a treia ierni pe care o petreceau la Casa de Granit.

Hotărîră totuşi ca, înainte de statornicirea iernii, să facă ocolul insulei în şalupă. Coastele nu fuseseră în întregime cercetate, aşa că pionierii noştri nu cunoşteau încă prea bine configuraţia litoralului din spre nord şi vest, începînd de la revărsarea rîului Cascadei pînă la capul Mandibulei. Nu ştiau cum arată nici golful acela îngust, în chip de bot de rechin care era cuprins între cele două capuri ale Mandibulei,

Pencroff propusese această excursie. Şi Cyrus Smith primi îndată, căci dorea să cunoască şi această parte a domeniului lor.

Vremea era variabilă, totuşi barometrul nu afăta oscilaţii prea mari. Chiar în prima săptămînă a lunii aprilie, după ce se semnalase o mare scădere a presiunii atmosferice, barometrul se urcă din nou, o dată cu apariţia unui vînt puternic. Apoi barometrul arătă o situaţie staţionară la presiunea de 759, 45 mm., ceea ce li se păru favorabil pentru a începe expediţia.

Hotărîră plecarea pentru ziua de 16 aprilie şi vasul „Bonadventure", care era ancorat în portul Balonului, fu pregătit pentru o călătorie mai lungă.

Cyrus Smith îi vorbi şi lui Ayrton despre călătoria lor propunîndu-i să-l ia cu ei; însă acesta, dorind să rămînă pe insulă, hotărîră ca în lipsa lor să locuiască la Casa de Granit. Meşterul Jup urma să-i ţie de urît, lucru pe care domnia-sa se arăta că-l înţelesese.

În dimineaţa zilei de 16 aprilie, pionierii se îmbarcară împreună cu Top. Sufla o briză puternică de la sud-vest, aşa că vasul părăsi cam greu portul Balonului şi se îndreptă spre capul Reptilei. Perimetrul insulei era de nouăzeci de mile, dintre care tocmai coasta de sud, de la port pînă la promontoriu, număra douăzeci de mile. De aceea erau siliţi să meargă mai încet", vasul plutind împotriva vîntului.

Le trebui o zi întreagă ca să ajungă la promontoriu, căci mersul corăbiei, care la ieşirea din port fusese purtată de reflux timp de două ore, fu împiedecat apoi de valuri contrarii, alte şase ore. Cînd ajunseră în dreptul promontoriului, se întunecase de-a binelea.

Pencroff îi propuse atunci inginerului să urmeze drumul mai încet, cu o parte din pînze strînse. Dar Cyrus Smith găsi mai nimerit să ancoreze la o mică depărtare de ţărm ca să poată revedea partea aceea a coastei la lumina zilei. Hotărîră chiar, deoarece îşi puseseră în gînd să exploreze cît mai bine litoralul, să nu mai navigheze noaptea şi să ancoreze în fiecare seară lîngă ţărm, în măsura în care-avea să le-o îngăduie vremea.

Şi astfel petrecură noaptea ancoraţi în