dreptul capului. O dată cu căderea brumei, vîntul se potolise. Afară de Pencroff, marinar încercat, toţi călătorii dormiră, poate nu chiar atît de bine ca în camerele lor de la Casa de Granit, dar tot dormiră.

A doua zi, la 17 aprilie, marinarul ridică ancora în zorii zilei şi, cu toate pînzele întinse, o porniră de-a lungul coastei apusene.

Pionierii cunoşteau ţărmul acesta împădurit, minunat de frumos, de vreme ce îl străbătuseră şi pe jos, totuşi el le stîrni din nou admiraţia. Navigau de-a lungul litoralului, înaintînd încet şi cît mai aproape de coastă, ca să poată observa totul, ferindu-se numai din calea trunchiurilor de copaci, care pluteau ici, colo pe valuri. De cîteva ori ancorară, ca Gédéon Spilett să poată fotografia minunatele privelişti.

Pe la amiază, vasul atinse revărsarea rîului Cascadei. Mai încolo, pe ţărmul drept al rîului, copacii se răreau, pentru a apare la trei mile mai departe doar ca nişte simple buchete ce se ridicau printre povîrnişurile apusene ale muntelui, a căror creste golaşe coborau' pînă la ţărm.

Cîtă deosebire între partea de sud şi partea de nord a ţărmului ! Pe cît era prima de verde şi de împădurită, pe atît era cealaltă de aspră şi de sălbatică. Puteai să crezi că te afli pe un adevărat „ţărm de fier", cum se spune în unele ţări; înfăţişarea lui zbuciumată părea să indice o cristalizare bruscă a bazaltului în fierbere, care avusese loc într-o îndepărtată epocă geologică. Grozava îngrămădire i-ar fi înspăimîntat pe pionierii noştri, dacă întîmplarea i-ar fi aruncat la început pe partea aceea a insulei ! Privind din vîrful muntelui Franklin, nu-şi dăduseră seama de înfăţişarea fioroasă a acestor locuri. Văzut însă dinspre mare ţărmul apărea atît de ciudat, încît nu semăna poate cu nici un alt punct al globului. Vasul trecu de-a lungul acestei coaste plutind la o jumătate de milă de ţărm. Se vedeau bine blocurile de stîncă ce o alcătuiau. Erau de toate mărimile, unele doar de cîteva picioare, altele însă atingînd înălţimea de trei sute de picioare. Se găseau acolo stînci cilindrice ca nişte hornuri, prismatice, se mănînd cu turlele bisericilor, altele păreau nişte obeliscuri piramidale, altele, conuri trunchiate, ce semănau cu coşurile de fabrică. Nici banchizele mărilor glaciale nu înfăţişau atîta măreaţă şi înspăimîntătoare varietate. Ici se zăreau punţi de piatră zvîrlite de la o stîncă la alta, dincolo, arcade boltite ca în adîncul unei biserici gotice, în care privirea se pierdea; în altă parte se vedeau bolţi largi cu înfăţişare monumentală; mai departe o adevărată îngrămădire de ascuţişuri, săgeţi şi mici piramide de piatră, aşa cum nici o catedrală gotică nu se putea mîndri că are. Natura, care se întrecuse în capricii ce depăşeau cea mai bogată închipuire omenească, izbutise să dea coastei, pe o întindere de opt sau nouă mile, o înfăţişare plină de măreţie.

Cyrus Smith şi prietenii săi erau uimiţi, uluiţi aproape de această privelişte. Top însă nu se sfia să tulbure tăcerea lor, lătrînd cu îndărătnicie, şi glasul lui era repetat de ecou. Inginerul observă că lătratul cîinelui este la fel de ciudat ca atunci cînd se învîrtea împrejurul puţului de la Casa de Granit.

— Să acostăm, spuse el.

Şi vasul se apropie cît mai mult cu putinţă de stîncile litoralului. Poate că exista aici o peşteră, care trebuia cercetată. Cyrus Smitfr nu zări însă nici o grotă, nici o scobitură care să poată adăposti o fiinţă oarecare, căci poalele stîncilor se prăvăleau de-a dreptul în mare. Curînd, Top încetă să mai latre şi corabia îşi reluă drumul, plutind la oarecare depărtare de mal.

În partea de nord-est a insulei, ţărmul îşi recapătă înfăţişarea netedă şi nisipoasă. Ici, colo se zăreau copaci răzleţi care creşteau printre mlaştinile cunoscute pionierilor noştri. Spre deosebire de coasta atît de pustie pe care o lăsaseră în urmă, aici se simţea freamătul nenumăratelor păsări de apă, care populau bălţile.

Seara, corabia ancoră într-o scobitură a litoralului de pe coasta de nord a insulei, foarte aproape de ţărm, căci prin acele locuri apele erau foarte adînci. O dată cu căderea nopţii adormi parcă şi vîntul, pentru a se înviora din nou în zorii zilei, aşa că pionierii petrecură o noapte liniştită.

Fiind doar la un pas de mal, Harbert şi Gédéon Spilett, vînătorii coloniei, debarcară şi făcură o plimbare de doua ore, întorcîndu-se cu o bogată pradă de raţe şi becaţine. Top se întrecuse pe sine, nelăsînd să-i scape nimic.

Pe la ora opt, vasul mînat din urmă de o briză din ceînce mai răcoroasă, îşi reluă calea, îndepărtîndu-se cu repeziciune către capul Mandibulei de Nord.

— Nu m-ar mira, spuse Pencroff, să ne apuce azi vreo furtună. Era tare roşu apusul soarelui aseară şi norişorii ăştia prelungi, care mătură cerul, nu prevestesc nimic bun.

Norii aceia subţiri şi întinşi ca nişte „cozi de pisici”, cum le spunea Pencroff, erau nişte nori cyrus înguşti, ce pluteau la o înălţime de vreo cinci mii de picioare. Păreau nişte fulgi de vată şi prezenţa lor prevesteşte de obicei tulburarea vremii.

— Atunci, spuse Cyrus. Smith, să întindem cît mai mult pînzele şi să ne refugiem cît mai repede spre golful Rechinului. Socot că acolo vom fi în siguranţă.

— Foarte bine, răspunse Pencroff. De altfel, ţărmul ăsta nordic este acoperit cu dune, care nu prea ne interesează.

— Nu mi-ar părea rău, adăugă inginerul, să trecem chiar şi ziua de mîine în golful acela. Cred că merită să fie bine cercetat.

— Mă tem că vom fi siliţi s-o facem, vrînd, nevrînd, răspunse Pencroff, căci orizontul începe să se întunece în partea de vest. Priviţi cum se tulbură vremea !

— În tot cazul, vîntul este bun, ne ajută să ajungem la capul Mandibulei, observă reporterul.

— Chiar prea bun, răspunse marinarul, — dar intrarea în golf va fi destul de grea şi tare aş vrea să ajung pe lumină, căci nu cunosc locurile acelea !

— Acolo vom da desigur de multe stînci răzleţe, adăugă Harbert, dacă ne gîndim la înfăţişarea litoralului, mai la sud de golful Rechinului.

— Fă cum ştii, Pencroff, — spuse Cyrus Smith, — avem toată încrederea în dumneata.

— Fiţi pe pace, domnule Cyrus, răspunse marinarul. N-am de