asemenea prospătură: pardesie de piele, scurte îmblănite, costume de mohair ori de şeviot, cizme şi cizmuliţe de comandă (către a 20-a aniversare a lui Octombrie, această clientelă aleasă prinsese deja gust pentru îmbrăcămintea inaccesibilă celor de la şaibă). Neglijenţă ori batjocură, nu li s-au dat haine de lucru, au fost expediaţi aşa cum erau, în şevioturi şi cu cizme de box, să sape şanţuri în lutul mocirlos, înalt până la genunchi. La o joantă, unul dintre proaspeţii zeki şi-a răsturnat roaba şi cimentul din ea s-a împrăştiat pe jos. A venit în fugă un brigadier-borfaş, i-a tras câteva înjurături de mamă şi, înghiontindu-l, i-a strigat: „Cu mâinile să -l aduni, nătărăule!” Individul a început să ţipe isteric: „Cum îndrăzneşti să mă insulţi? Eu am fost procuror al republicii!” Şi lacrimi mari au prins să i se prelingă pe chip. „Mă doare exact în e… Că ai fost procuror al republicii, jigodie! O să te vâr cu râtul în cimentul ăsta, atunci să vezi ce procuror o să fii! Acuma eşti duşman al poporului şi treaba ta e să tragi la lopată!” (Bălăcăreala a continuat până când şeful de şantier a intervenit în favoarea procurorului.)

  Să fi povestit cineva o scenă ca asta având ca protagonist un procuror de pe vremea ţarismului şi petrecută într-un lagăr de concentrare din 1.918 – nimeni n-ar fi schiţat nici un gest de milă: părerea unanimă era că ăştia nu erau oameni (nu-i vorbă, cereau pentru inculpaţi pedepse grele: un an, trei, cinci). Dar de un procuror de-aj nostru, sovietic, proletar, fie el şi în costum de mohair, cum să nu-ţi fie milă? (Ăsta cerea puţin: douăzeci şi cinci şi suprema.)

  A spune că a fost dureros pentru ei înseamnă a nu spune nimic sau mai nimic. O asemenea lovitură, o asemenea prăbuşire, care, în plus, venea de la ai lor, de la partidul iubit şi, în mod vădit, fără nici un temei, era de-a dreptul de neîndurat. Căci faţă de partid nu erau vinovaţi cu nimic, Faţă de partid – cu nimic.

  Era atât de dureros, încât întrebarea „De ce eşti închis?” trecea printre ei drept o întrebare tabu, netovărăşească. Unica generaţie de deţinuţi care mai făcea asemenea fasoane! Noi, în 1945, primul lucru pe care -l povesteam, cu limba de-un cot, ca pe o anecdotă, primului întâlnit şi în auzul întregii celule, era cum şi de ce fuseserăm arestaţi.

  Să vedeţi ce fel de oameni erau. Olga Sliozberg fusese deja martoră la arestarea soţului ei, iar într-o bună zi cekiştii au venit să facă percheziţie şi s-o ridice şi pe ea. Cele patru ore cât a durat percheziţia le-a petrecut punând în ordine procesele-verbale ale congresului stahanoviştilor din industria de perii, a cărui secretară fusese până cu o zi în urmă. Procesele-verbale nedefinitivate o îngrijorau mai mult decât copiii pe care avea să-i părăsească pentru totdeauna! Nici chiar comisarul care dirija percheziţia nu s-a putut abţine şi, în cele din urmă, a sfătuit-o: „Da’ du-te odată şi ia-ţi la revedere de la copii!”

  Să vedeţi ce fel de oameni erau. Elizaveta Ţvetkova, care, în 1938, îşi ispăşea pedeapsa în închisoarea din Kazan, primeşte o scrisoare de la fiica ei de cincisprezece ani: „Dragă mamă, spune-mi, scrie-mi – eşti vinovată sau nu?… Aş vrea să fii nevinovată; dacă-i aşa, nu intru în Comsomol şi n-am să iert nicicând ce ţi s-a întâmplat. Dar dacă eşti vinovată, nu-ţi mai scriu şi am să te urăsc toată viaţa”. Şi femeia se mistuie în celula ei umedă, care aduce a mormânt, sub razele livide ale becului din tavan: cum să trăiască fata fără Komsomol? Cum să urască puterea sovietică? Mai bine să mă urască pe mine. Şi-i răspunde: „Sunt vinovată… Intră în Komsomol.”

  Sigur că e greu! E chiar insuportabil pentru o inimă de om: să nimereşti sub tăişul unui topor pe care -l venerezi şi să-i mai cauţi şi justificări braţului ce l-a ridicat.

  Dar e preţul pe care trebuie să -l plătească fiinţa umană când îşi încredinţează sufletul, dăruit de Dumnezeu, unei dogme născocite de oameni.

  Chiar şi astăzi, orice ortodox vă va spune că Ţvetkova a procedat corect E imposibil să-i convingi, chiar şi astăzi, că tocmai asta înseamnă „a-i sminti pe cei mici” 2, că acea mamă şi-a minţit fiica şi i-a pervertit sufletul.

  Să vedeţi ce fel de oameni erau. E. T. A depus, cu sinceritate, furnizând probe, împotriva propriului ei soţ, numai pentru a ajuta partidul!

  O, câtă compasiune ar merita, dacă măcar acum ar înţelege ce jalnici erauj întreg acest capitol ar fi putut fi scris altfel, dacă măcar astăzi i-am vedea abandonându-şi concepţiile de odinioară! Dar visul Măriei Danielian a devenit realitate: „Dacă voi scăpa vreodată de aici, am să trăiesc de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat”.

  Fidelitate? După noi, capete pătrate – şi atât. Aceşti adepţi ai teoriei evoluţioniste au găsit că fidelitatea faţă de evoluţie constă în refuzul tranşant al propriei evoluţii, întocmai cum spune Nikolai Arkadievici Vilencik, după 17 ani de puşcărie: „Noi ani avut încredere în partid, şi nu ne-am înşelaţi” Fidelitate sau cap pătrat?

  Nu, nu de ochii lumii şi nu din ipocrizie se lansau ei în controverse, apărând, în celule, toate acţiunile puterii. Discuţiile ideologice le erau necesare pentru a-şi menţine conştiinţa că aveau dreptate, altminteri ar fi ajuns în pragul nebuniei.

  Am putea să-i compătimim pe toţi, nu-i aşa? Numai că ei îşi văd doar suferinţa, nu şi vinovăţia.

  Aceşti oameni nu au fost întemniţaţi până în 1937. Şi după 1938 au fost întemniţaţi foarte puţini din categoria lor. De aceea sunt numiţi „contingentul” 37” şi expresia ar putea fi acceptată, cu condiţia ca ea să nu umbrească tabloul general: chiar şi în lunile de vârf, nu numai ei au fost întemniţaţi; spre lagăre continuau să curgă, rânduri-rânduri, ţărani, muncitori, tineri, ingineri şi tehnicieni, agronomi şi economişti, enoriaşi de rând.

  „Contingentul ’37”, foarte locvace, cu acces la presă şi radio, a creat „legenda anului ’37”, constând