— Nu îngăduiau acestei credinţe să le inducă un comportament „partinic” faţă de colegii lor de recluziune, nu le strigau acestora, în controversele iscate în celule şi barăci, că toţi fuseseră închişi „pe drept” (iar ei, chipurile, pe nedrept);

  — Nu se repezeau să declare cetăţeanului şef (ca şi ofiţerului operativ) „eu sunt comunist”, nu utilizau această formulă pentru a supravieţui în lagăr;

  — Astăzi, vorbind despre trecut, nu consideră că principalul şi unicul arbitrar al lagărelor a constat în faptul că acolo au fost închişi comunişti, şi naiba să-i ia pe toţi ceilalţi.

  Într-un cuvânt, va fi vorba doar despre cei ale căror convingeri comuniste erau intime şi nu clamate fără istov. S-ar putea crede că asta e o trăsătură de caracter individuală, dar lucrurile nu stau aşa: de regulă, în libertate, asemenea oameni nu ocupaseră posturi sus-puse, iar în lagăr erau simpli muncitori.

  Bunăoară, Avenir Borisov, învăţător de ţară: „Vă amintiţi de tinereţea noastră (eu sunt născut în 1912), când culmea fericirii era costumul verde, din stofă ordinară, uniforma Jungsturm^, cu centiron şi bandulieră, şi eram gata să apărăm orice cauză, numai să ne fi chemat cineva! * Sunt în Comsomol de la 13 ani. Ei bine, când aveam douăzeci şi patru bătuţi pe muchie, organele NKVD mi-au pus în cârcă aproape toate alineatele articolului 58.” (Vom afla şi cum s-a comportat după ce a ajuns din nou în libertate: e un om demn de acest nume.)

  Sau Boris Mihailovici Vinogradov, pe care am avut ocazia să -l cunosc personal în lagăr, în tinereţe fusese mecanic de locomotivă (nu un singur an, cât a ciobănit câte unul dintre deputaţii noştri), după facultatea muncitorească şi Institut a devenit inginer de drumuri şi poduri (şi nu ţuşti! – La munca de partid, cum, de asemenea, se întâmplă), un bun inginer (la şaraşka făcea calcule gazodinamice complexe legate de funcţionarea turbinei unui motor cu reacţie). Dar, în 1941, e drept, a aterizat în scaunul de secretar al organizaţiei de partid de la MIIT. În zilele de panică din 16 şi 17 octombrie 1941, vrând să obţină indicaţii despre ce avea de făcut, a dat telefoane peste telefoane – telefoanele tăceau, apoi s-a dus în persoană la organele superioare, pentru a descoperi că nici la comitetul raional, nici la cel orăşenesc, nici la cel regional nu era ţipenie de om, toţi dispăruseră ca luaţi de vânt, palatele erau goale, iar mai sus, pare-se, nu s-a încumetat să meargă. S-a întors la ai lui şi le-a spus: „Tovarăşi! Toţi ştabii au dat bir cu fugiţii. Dar noi suntem comunişti, şi ne vom apăra singuri!”. Şi s-au apărat. Dar pentru acest „toţi au dat bir cu fugiţii” cei ce dăduseră bir cu fugiţii l-au băgat pe el, care nu dăduse bir cu fugiţii, la puşcărie pentru 8 ani („agitaţie antisovietică”). Era Un om muncitor şi liniştit, un prieten devotat şi numai în discuţiile intime mărturisea că a crezut, crede şi va continua să creadă. Dar nu făcea niciodată paradă de asta.

  Ori geologul Nikolai Kallistratovici Govorko, cel care, mieriilor pe Vorkuta, a compus o „Odă lui Stalin” (păstrată până azi), dar nu pentru a fi publicată, nu ca să obţină privilegii, ci pentru că acele cuvinte îi veneau din adâncul sufletului. Ţinea oda aceea ascunsă undeva în mină (cu toate că – de ce să o ascundă?).

  Uneori, asemenea oameni îşi păstrează convingerile până la capăt. Alteori (ca ungurul Kovâcs din Philadelphia, venit într-o formaţie de 39 de familii să înfiinţeze o comună lângă Kahovka şi arestat în 1937), după reabilitare refuză să reintre în posesia carnetului de partid. Alţii îşi ies din balamale mai repede, ca Szabo – şi el ungur – comandant, în timpul războiului civil, al unui detaşament de partizani siberieni. Acesta, în 1937, declara: „Dacă aş fi liber, mi-aş strânge partizanii, aş ridica Siberia, aş porni în marş spre Moscova şi aş spulbera toată banda asta de nemernici”.

  Ei bine, nu vom analiza în acest capitol nici prima, nici a doua din categoriile citate. (De altfel, pe cei ieşiţi din balamale, cum sunt cei doi unguri de adineauri, ortodocşii îi taie ei înşişi de pe listă.)

  Nu vom examina nici personajele anecdotice: pe cei care, în închisoare, în celulele lor, se prefac doar că sunt ortodocşi, pentru a determina cloşca să facă rapoarte „bune” despre ei anchetatorului; pe cei asemeni lui Podvarkov-ju-nior, care în libertate lipise manifeste anticomuniste pe ziduri, pentru ca în lagărul Spasski să se certe în gura mare cu toţi detractorii regimului, inclusiv cu taică-său, sperând să-şi îndulcească astfel soarta.

  Ne vom ocupa în acest capitol tocmai de acei ortodocşi, care îşi afişau convingerile ideologice întâi în faţa anchetatorului, apoi în celulele închisorilor, apoi în lagăre, în faţa oricui ar fi voit să-i asculte, iar acum îşi evocă trecutul de lagăr în aceeaşi linie melodică.

  Printr-o stranie selecţie, niciunul dintre ei nu va fi muncitor de rând. Departe de aşa ceva. De regulă, asemenea oameni ocupau, înainte de arestare, posturi înalte, aveau o poziţie de invidiat, iar odată ajunşi în lagăr, cel mai greu le era să consimtă la aneantizarea ce se profila la orizont şi făceau eforturi furioase să se ridice peste zeroul universal. Aici îşi găsesc locul toţi anchetatorii, procurorii, judecătorii şi dispecerii de lagăr ajunşi după gratii, ca şi toţi teoreticienii, bucherii şi isonarii regimului (scriitorii G. Serebreakova, B. Diakov, Aldan-Semionov intră tot aici, nu altundeva).

  Să-i înţelegem fără rânjete sarcastice. Căderea a fost dureroasă pentru ei. „Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle” – asta era zicala lor zglobie şi atotjustificatoare. Şi, deodată, s-au trezit ei înşişi în tigaie.

  Prohorov-Pustover descrie o scenă petrecută la Manzovka (un lagpunkt special al BAMlag-ului), la începutul anului 1938. Spre mirarea tuturor băştinaşilor, aici a fost adus un nemaivăzut „contingent special”, separat în mare secret de toţi ceilalţi deţinuţi, într-adevăr, nimeni nu mai văzuse