Cărți «Arhipelagul Gulag V2 citește top romane .PDF 📖». Rezumatul cărții:
— Separarea politicilor de deţinuţii de drept comun; *
— Zi de muncă de opt ore;
— Reintroducerea raţiei politice (adică o cantitate de hrană în plus faţă de ceilalţi, asta deja exclusiv pentru ei);
— Desfiinţarea Conferinţei speciale (OSO) şi anularea sentinţelor pronunţate de aceasta.
Au fost hrăniţi cu sonde, apoi autorităţile au răspândit prin lagăr zvonul că zahărul şi untul au dispărut pentru^că „au fost hrăniţi cu ele troţkiştii”, procedeu demn de caschetele albastre! În martie 1937, a sosit o telegramă de la Moscova: revendicările celor aflaţi în greva foamei să fie integral satisfăcute! Greva a încetat. Bieţi deţinuţi din lagăre, cum ar fi putut ei impune îndeplinirea acelor promisiuni? Au fost înşelaţi: niciuna dintre ele nu a fost respectată. (Pentru un occidental, un asemenea procedeu e de necrezut şi de neînţeles. Dar comuniştii chiar aşa fac.) Dimpotrivă, toţi participanţii la greva foamei au fost traduşi unul câte unul în faţa secţiunilor operative ale CEKA, unde au fost inculpaţi pentru continuarea activităţii contrarevoluţionare.
Marea Buhă de la Kremlin îşi plănuia deja răzbunarea.
Foarte curând după aceea, pe Vorkuta, la mina 8, a avut loc o altă mare grevă a foamei (ori poate că făcea parte din precedenta). Au participat 170 de persoane, dintre care unele sunt cunoscute nominal: liderul grevei, Mihail Şapiro, fost muncitor la uzina electrică din Harkov; Dmitri Kurinevski, activist al comitetului regional Kiev al Komsomolului; Ivanov, fost comandant al unei escadre de escortoare din Flota Mării Baltice; Orlov-Kameneţki; Mihail Andreevici; Polevoi-Ghenkin; V. V. Verap, redactor la „Zorile Orientului” din Tbilisi; Sokrat Gheverkian, secretar al ŢK din Armenia; Grigori Zolotnikov, profesor de istorie; soţia acestuia.
Nucleul grevei era alcătuit din 60 de deţinuţi, care, în anii 1927-1928, zăcuseră împreună la izolatorul din Verhneuralsk. O mare surpriză, plăcută pentru grevişti şi neplăcută pentru autorităţi, a fost ralierea la grevă a douăzeci de borfaşi, în frunte cu caidul lor, poreclit Moskva (ajuns celebru în acel lagăr printr-o incursiune nocturnă: s-a strecurat în biroul comandantului de lagăr şi s-a uşurat pe masa lui de lucru. Oricare dintre ai noştri ar fi fost împuşcat pentru aşa ceva; el a scăpat cu o săpuneală: poate că fusese instigat de duşmanul de clasă?). Numai aceşti douăzeci de borfaşi îi îngrijorau pe cei de la direcţia lagărului. Cât despre activul „comitetului pentru greva foamei”, alcătuit din elemente socialmente străine, şeful secţiei operative a CEKA, Uzkov, le spunea în batjocură:
— Credeţi că Europa o să afle de greva voastră? Ne doare-n cot de Europa!
Şi avea dreptate. Dar bandiţii, socialmente apropiaţi, nu puteau fi nici bătuţi, nici lăsaţi să moară. De altfel, pe la jumătatea grevei, a fost găsită o cale spre conştiinţa lor lumpenproletară, borfaşii s-au retras, iar caidul Moskva a explicat la postul de radiodifuziune al lagărului că fusese indus în eroare de troţkişti.
După care soarta celorlalţi era pecetluită: împuşcarea. Prin greva lor, ei înşişi formulaseră cererea oficială şi lista condamnaţilor.
Nu, politici autentici au fost. Şi mulţi. Şi plini de abnegaţie. Dar de ce rezultatele opoziţiei lor sunt atât de insignifiante? De ce n-au lăsat la suprafaţă măcar nişte uşoare bule de aer? Vom discuta şi despre asta. Mai târziu.
Capitolul 11
LOIALIŞTII DAR O INDIGNATĂ rumoare se ridică în jur. Răbdarea tovarăşilor a ajuns la limită. Cartea mea e închisă cu zgomot, azvârlită cât colo, scuipată cu năduf.
— La urma urmei, asta e chiar insolenţă! Calomnie! Unde caută individul ăsta politici autentici? Despre cine scrie? Despre te miri ce popi şi tehnocraţi, despre nişte şcolari cu caşul la gură?… Adevăraţii politici suntem noii Noi, inebranlabilii! Noi, ortodocşii, cei puri precum cristalul (Orwell îi numea bungânditori). Noi, cei ce am rămas, chiar şi în lagăre, devotaţi până la capăt singurei cu adevărat juste dintre…
Într-adevăr, dacă ar fi să judecăm după presa noastră, numai voi aţi şi fost acolo. Numai voi aţi şi suferit. Numai despre voi e permis să se scrie. Ştiţi ce, mai lăsaţi-o moartă.
Va fi de acord cititorul cu acest criteriu: politici sunt acei deţinuţi care ştiu pentru ce fac puşcărie şi sunt fermi în convingerile lor?
Dacă da, atunci răspunsul este: inebranlabilii noştri, cei ce, în pofida propriei lor arestări, rămân devotaţi singurei juste dintre etc., sunt fermi în convingerile lor, dar nu ştiu pentru ce fac puşcărie. Şi de aceea nu pot fi consideraţi deţinuţi politici.
Dacă nu se acceptă acest criteriu, să -l adoptăm pe cel al Annei Skripnikova: de-a lungul celor cinci termene de condamnare, ea a avut timp să reflecteze. Iată-l: „Deţinut politic este cel ce are convingeri prin repudierea cărora şi-ar putea redobândi libertatea. Cel ce n-are asemenea convingeri nu e decât drojdie politică.”
Nu e un criteriu rău, după mine. El îi înglobează pe toţi cei persecutaţi pentru ideile lor, din toate timpurile. Pe toţi revoluţionarii. Sub aripa lui îşi găsesc loc şi măicuţele, şi arhiereul Preobrajenski, şi inginerul Palcinski, dar ortodocşii nu. Căci unde sunt acele convingeri de care cineva i-ar putea îndemna să se lepede?
Ele nu există. Altfel spus, deşi o asemenea afirmaţie poate părea jignitoare, ortodocşii, întocmai ca surdomutul, croitorul şi paznicul de mai adineauri, intră în categoria victimelor neputincioase, care nu pricep ce li se întâmplă. Numai că ei mai au şi ifose.
Să fim exacţi şi să definim obiectul discuţiei. Despre cine va fi vorba în acest capitol?
Despre toţi cei ce, în pofida încarcerării, a batjocurilor înghiţite la anchetă, a sentinţei nemeritate şi apoi a existenţei degradante din lagăr. – În pofida tuturor acestora, şi-au păstrat conştiinţa comunistă?
Nu, nu despre toţi aceştia. Au fost şi printre ei oameni pentru
