Trăim noi oare, astăzi, viaţa pentru care au luptat şi au murit bunicii, părinţii şi fraţii noştri? Muncim şi luăm nişte lefuri de mizerie, ba şi acelea ciuntite. Citeşte şi gândeşte-te la viaţa ta.”

  Nici ei nu fac altceva decât să gândească şi de aceea nu cheamă la nici un fel de acţiune. (Planul lor era să scoată un ciclu de asemenea manifeste şi să-şi construiască, cu propriile mijloace, un şapirograf).

  Le difuzau în felul următor: ieşeau, în grup, noaptea, în oraş, unul aplica cu degetul patru grămăjoare de miez de pâine, altul fixa pe ele manifestul.

  La începutul primăverii următoare, şi-a făcut apariţia la ei în clasă un nou pedagog, care le-a propus… Să completeze nişte formulare cu litere de tipar. Zadarnic s-a rugat directorul de ghebişti să nu-i aresteze până la sfârşitul anului şcolar. Aflaţi deja sub anchetă, puştii regretau cel mai mult faptul că vor lipsi de la balul absolvenţilor. „Cine vă dirija, recunoaşteţi!” (Ghebiştii nu puteau crede că pur şi simplu în aceşti băieţi se deşteptase conştiinţa – povestea părea neverosimilă; doar ai o singură viaţă, nu, de ce să-ţi pui întrebării) Carcere, interogatorii nocturne, ore întregi siliţi să stea în picioare. Şedinţă închisă (bineînţeles) a tribunalului regional. (Judecător -Puşkin, condamnat curând după aceea pentru luare de mită.) Apărători jalnici, asesori timoraţi, fiorosul procuror Trutnev12 (!). Fiecăruia câte 10 sau 8 ani şi toţi – în lagăre speciale.

  Nu, nu mhite vechea zicală: pe cei curajoşi caută-i în puşcărie, pe proşti – printre politruci!

  Eu scriu pentru o Rusie fără limbă, aşa că voi vorbi puţin despre troţkişti: ei sunt, toţi, oameni cu gustul scrisului, şi cei ce au scăpat teferi au pregătit deja, cu siguranţă, memorii amănunţite, descriind epopeea lor dramatică mai cuprinzător şi cu mai multă exactitate decât aş putea-o face eu.

  Dar iată câte ceva pentru un tablou de ansamblu.

  Troţkiştii au desfăşurat, la sfârşitul anilor ’20, o luptă clandestină după toate regulile, folosind capitalul de experienţă al revoluţionarilor de altădată, numai că GPU, adversara lor, nu era atât de neghioabă ca ohranka1^ ţaristă. Nu ştiu dacă erau conştienţi de anihilarea totală pe care le-o pregătea Stalin, ori încă mai credeau că totul se va termina prin plezanterie şi reconciliere, în orice caz, au fost oameni curajoşi. (Deşi tare mă tem că, odată ajunşi la putere, ne-ar fi adus o descreierare cu nimic mai prejos decât cea a lui Stalin.) Să notăm că şi în anii ’30, când nodul funiei li se apropia deja de gât, ei considerau orice contact cu socialiştii drept o trădare şi un act dezonorant; drept care, în izolatoare se ţineau deoparte, neacceptând nici măcar să facă, în interiorul închisorii, pe intermediarii în transmiterea scrisorilor pentru socialişti (căci ei se considerau leninişti). Soţia lui I. N. Smirnov (deja după Împuşcarea acestuia) refuza să stea de vorbă cu socialiştii, „ca să nu ne vadă gardienii” (altfel spus – ochii partidului comunist)!

  Există impresia (dar eu nu insist asupra chestiunii) că „lupta” lor politică din lagăre lăsa să transpară un exces de agitaţie sterilă, de unde şi o anume notă tragicomică, în eşaloanele de vagoane pentru vite care-i transportau de la Moscova pe Kolâina, se căzneau să pună la punct „reţele clandestine şi parole”, pentru ca, la capătul drumului, să se vadă împrăştiaţi în lagpunkte şi brigăzi diferite.

  Iată un caz petrecut într-o brigadă KRTD: brigada îşi câştigase cinstit dreptul la raţie de producţie şi, brusc, e trecută la raţie disciplinară. Ce-i de făcut? O „celulă comunistă constituită în adâncă conspirativitate” discută situaţia. Grevă? Dar asta ar însemna să se cedeze la o provocare. Ei vor să ne provoace, dar noi – noi vom ieşi cu mândrie la lucru, fără raţie! Vom ieşi şi vom face muncă disciplinară! (Suntem în anul 1937 şi în brigadă sunt nu numai troţkişti „puri”, ci şi ortodocşi „puri”, băgaţi la zdup ca troţkişti, care au depus plângeri la ŢK, pe numele tovarăşului Stalin, la NKVD, pe numele tovarăşului Ejov, la ŢIK, pe numele tovarăşului Kalinin, ca şi la procuratura generală, şi pentru care ar fi cu totul de nedorit acum să se pună rău cu Direcţia lagărului, de care vor depinde caracterizările însoţitoare.)

  La mina Utinâi, troţkiştii se pregătesc pentru cea de a XX-a aniversare a lui Octombrie. Adună tot ce e picior de cârpă neagră, ori înnegresc cu cărbune cârpe albe. Intenţionează ca, în dimineaţa zilei de 7 noiembrie, să atârne la toate corturile flamuri negre de doliu, iar la apel să cânte „Internaţionala”, ţinându-se strâns de mâini, pentru a nu le permite soldaţilor din escortă şi gardienilor să pătrundă în rândurile lor. Să o cânte până la sfârşit, fie ce-o fi! După care să nu iasă cu nici un preţ din zonă la lucru. Să strige lozinci: „Jos fascismul!”, „Trăiască leninismul!”, „Trăiască Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie!”.

  Acest plan amestecă un soi de patetism sfâşietor cu o sterilitate ce frizează ridicolul…

  De altminteri, careva, poate chiar unul dintre ei, ciripeşte şi, în ajun, pe 6 noiembrie, sunt duşi grămadă la mina lubileinaia şi izolaţi pe timpul sărbătorilor, în corturile încuiate (din care le este interzis să iasă), ei cântă „Internaţionala”, în timp ce muncitorii de la „lubileinaia” ies la lucra (în treacăt fie spus, şi cei care cântă sunt divizaţi: printre ei există şi comunişti închişi pe nedrept, care se retrag deoparte şi nu cântă „Internaţionala”, demonstrându-şi, prin tăcerea lor, ortodoxia.) „Dacă suntem ţinuţi după gratii, înseamnă că încă mai valorăm ceva”, se consola Alexandr Boiarcikov. Falsă consolare. Cine nu era ţinut după gratii?

  Cea mai mare realizare a troţkiştilor în lupta lor din lagăr a fost greva, însoţită de greva foamei, organizată în întreaga reţea de lagăre de pe Vorkuta. (Ea a fost precedată de o alta, desfăşurată undeva pe Kolâma şi care a durat, pare-se, o sută de zile: cereau drept de rezidenţă liber aleasă în loc de lagăr şi au avut câştig de cauză: li s-a promis, au încetat greva foamei, au fost împrăştiaţi prin diferite lagăre