A Palcinski, consultant permanent al Gosplanului, urmează să prezinte la 18 ianuarie, ora 15, un raport la lujbiuro privind refacerea metalurgiei din Sud, obiectiv de mare însemnătate în momentul de faţă, prezidiul Gosplanului roagă Tribunalul Revoluţionar să -l elibereze pe tov. Palcinski înainte de ora mai sus indicată, ca să poată îndeplini misiunea ce i s-a încredinţat.

  Preşedintele Gosplanului, Krjijanovski10.”*

  Roagă (şi cam fără temei legal). Şi numai pentru că „refacerea metalurgiei din sud este un obiectiv de mare însemnătate”…, şi numai „ca să poată îndeplini misiunea ce i s-a încredinţat”; apoi – puţin ne pasă, n-aveţi decât să -l vârâţi îndărăt, în celulă.

  Ei bine nu, Palcinski a mai fost lăsat o vreme să lucreze la refacerea industriei extractive a URSS. După ce dăduse dovadă de o eroică fermitate în închisoare, a fost împuşcat fără judecată abia în 1929.

  Trebuie să n-ai nici o urmă de dragoste de ţară, să fii complet străin de fiinţa ei, pentru a împuşca mândria naţiunii, oameni care concentrează în personalitatea lor cunoştinţele, energia şi talentul unui întreg popor!

  De altfel, nu acelaşi lucru s-a întâmplat, peste 12 ani, cu Nikolai Ivano-vici Vavilov? Oare Vavilov nu e un politic veritabil (din amară necesitate)? În 11 luni de anchetă, el a îndurat 400 de interogatorii. Şi la proces (9 iunie 1941) n-a recunoscut niciunul din capetele de acuzare!

  Dar – frustrat de orice faimă mondială – profesorul hidrotehnician Rodionov (despre care povesteşte Vitkovski)? Ajuns în puşcărie, el a rejuzat să lucreze în specialitate, deşi asta ar fi fost soluţia cea mai lesnicioasă pentru el. Şi a cusut cizme. Un om ca acesta nu e un politic autentic? Era un hidrotehnician paşnic, nepregătit pentru a deveni un luptător, dar faptul că, în faţa temnicerilor, şi-a apărat cu cerbicie convingerile nu -l face un politic autentic? Ce carnet de partid îi mai trebuie?

  Întocmai cum, pe neaşteptate, o stea începe să lumineze de sute de ori mai puternic, pentru ca apoi să se stingă, un om defel predispus să devină politic poate da naştere, în închisoare, la un scurt şi orbitor fascicul de lumină, murind apoi pentru el. Asemenea cazuri ne rămân, de regulă, necunoscute. Alteori, sunt relatate de câte un martor. Alteori se descoperă câte o hârtie îngălbenită, care îngăduie doar emiterea de supoziţii.

  Lakov Efimovici Pocitar, n. 1887, medic, fără de partid De la începutul războiului – la baza aeriană 45 a Flotei Mării Negre. Prima sentinţă a tribunalului militar al bazei de la Sevastopol – 5 ani ITL. Foarte norocos omul, la prima vedere. Dar ce-i asta? La 22 noiembrie – a doua condamnare: execuţie prin împuşcare, împuşcat la 27 noiembrie. Ce s-a putut întâmpla în fatidicele cinci zile dintre 17 şi 22? Se va fi aprins, ca o stea? Ori, mult mai prozaic, judecătorii au ajuns la concluzia că-i dăduseră prea puţin? (Pentru Acuzaţiile ce au determinat prima condamnare, e acum reabilitat. Deci, dacă n-ar fi fost cea de a doua?)

  Dar troţkiştii? Politici pur-sânge, asta nimeni nu le-o poate lua.

   (Aud vociferări. Clopoţelul mă cheamă la ordine: stai în banca dumitale! Vorbeşte-ne despre singurii politici – despre comuniştii indestructibili, care şi-au păstrat până şi în lagăr credinţa lor sacră… În regulă, le rezervăm, integral, capitolul următor.)

  Cândva, istoricii vor cerceta şi vor stabili: când a început să se prelingă la noi prima şuviţă de politici tineri? Cred că din 43 sau 44 (nu iau în considerare, aici, tineretul socialist şi troţkist). Abia ieşiţi de pe băncile şcolii (să ne amintim „partidul democrat” din 1944), se apucă, nitam-nisam, să caute o platformă diferită de cea care li se propune cu insistenţă, li se vâră pur şi simplu pe gât. Aceştia, mă rog, cum pot fi numiţi?

  Numai că nu ştim şi nu vom şti nimic despre ei.

  Şi dacă tânărul de 22 de ani Arkadi Belinkov ajunge în puşcărie pentru primul lui roman, („Sentimente în ciornă”, 1943), fireşte, nepublicat, iar apoi, în lagăr, continuă să scrie (dar, muribund, îşi încredinţează manuscrisul ciripitorului Kermaier şi se alege cu a doua condamnare), îi vom putea refuza^ oare calitatea de politic?

  În 1950, la Leningrad, un grup de elevi de la Şcoala Tehnică Mecanică au înfiinţat un partid, cu program şi statut propriu. Mulţi au fost împuşcaţi. A povestit despre ei Aron Levin, condamnat la 25 de ani. Asta e tot: o bornă pe margine de drum.

  Iar faptul că politicii din vremea noastră trebuie să fie capabili de o fermitate şi de un curaj infinit mai mari decât revoluţionarii de odinioară nici măcar nu mai trebuie demonstrat. Odinioară, acţiuni de amploare atrăgeau după sine pedepse uşoare şi revoluţionarii nu trebuiau să dea dovadă de cine ştie ce temeritate: în caz de eşec, îşi riscau doar propriul viitor (nu şi pe cel al familiilor lor!) şi nu capul, ci o condamnare modică.

  Ce însemna, înainte de revoluţie, împrăştierea de manifeste? O distracţie, ca vânătoarea de porumbei cu praştia: pentru aşa ceva nu încasai nici măcar trei luni de puşcărie. Dar când cei cinci băieţi din grupul lui Vladimir Gherşuni11 şi-au pregătit manifestele cu textul „Guvernul nostru s-a compromis”, au avut nevoie de aproape tot atâta hotărâre ca şi cei cinci băieţi din grupul lui Alexandr Ulianov pentru atentatul lor împotriva ţarului.

  Şi ce autoaprindere, ce autodeşteptare! În oraşul Leninsk-Kuzneţk există un singur liceu de băieţi. Brusc, cinci elevi din clasa a IX-a (Misa Bakst, responsabilul organizaţiei de Komsomol; Tolea Tarantin, şi el activist de Komsomol; Velvel Reichtman, Nikolai Konev şi Iuri Anikanov) sunt părăsiţi de lipsa de griji a tinereţii. Nu mai aleargă după fete, nu se mai simt atraşi de noile dansuri, privesc în jur, văd moravurile stâlcite şi beţia din urbea lor şi încep să facă săpături în manualele de istorie, căutând, aşa cum se pricepeau, conexiuni şi comparaţii. Trecând în clasa a X-a, în preajma alegerilor pentru sovietele locale (1950), scriu cu litere de tipar primul (şi ultimul) lor manifest rudimentar: 218

  „Ia aminte, muncitorule!