E remarcabil felul cum bolşevicii s-au debarasat de el. În a doua deportare (1930, Arhanghelsk) a fost expediat nu pe baza articolului 58, ci pentru „instigare la omucidere” (o istorie aiursitică – Voino-Iaseneţki le-ar fi instigat, chipurile, la crimă pe soţia şi pe soacra fiziologului Mihailovski, care de fapt se sinucisese după ce, în nebunia lui, începuse să injecteze cadavrelor soluţii ce blocau descompunerea, în ţipetele gazetelor despre „triumful ştiinţei sovietice” şi „învierea” morţilor prin puterea omului). Acest procedeu administrativ ne incită să înţelegem de o manieră şi mai puţin formală cine sunt de fapt adevăraţii politici. Chiar dacă nu ajung să lupte împotriva regimului, opoziţia – morală sau întruchipată în felul lor de viaţă -e principalul lor semn distinctiv. Etichetarea cu un „articol” nu spune nimic. (Mulţi fii ai unor ţărani deschiaburiţi erau condamnaţi pe baza unor articole proprii şuţilor, dar în lagăr se manifestau ca politici veritabili.) în exilul său la Arhanghelsk, Voino-Iaseneţki a elaborat o nouă metodă de tratament pentru plăgile purulente. A fost chemat la Leningrad şi Kirov a încercat să -l convingă să renunţe la rangul clerical, după care i s-ar fi oferit imediat conducerea unui institut Dar îndărătnicul episcop a refuzat chiar să i se publice cartea fără să i se menţioneze, între paranteze, demnitatea episcopală. Aşa că, fără institut şi fără carte, şi-a ispăşit deportarea până la capăt, în 1933 s-a reîntors la Taşkent, unde a fost condamnat pentru a treia oară la deportare şi expediat, de data asta, în ţinutul Krasnoiarsk. Încă de la începutul războiului, a lucrat în spitalele militare din Siberia, aplicând propria lui metodă de tratament a plăgilor purulente, ceea ce i-a adus premiul Stalin. A acceptat să-i fie mmânat numai dacă pentru ceremonie va fi lăsat să-şi îmbrace toate odăjdiile episcopale! (La întrebările privind biografia lui, studenţilor medicinist! De astăzi li se răspunde că despre Voino-Iaseneţki „nu există nici un fel de literatură”.)

  Dar inginerii? Câţi dintre ei, refuzând să semneze stupide şi ignobile recunoaşteri ale unor acte de sabotaj, au fost împrăştiaţi prin puşcării sau împuşcaţi? Şi cât de stelar străluceşte printre ei Piotr Akimovici Palcinski (1875-1929)! Era un inginer şi un savant cu o sferă de preocupări uimitor de largă. Absolvent (1900) al Institutului de Mine, remarcabil inginer, Palcinski, aşa cum putem constata citind bibliografia operelor lui, a efectuat studii şi a lăsat lucrări privind problemele generale ale dezvoltării economice, fluctuaţia preţurilor industriale, exportul de cărbune, echipamentul şi funcţionarea porturilor europene, problemele economice ale exploatării portuare, tehnicile de securitate în Germania, concentrarea în industriile miniere germană şi engleză, refacerea şi dezvoltarea industriei materialelor de construcţii în URSS, pregătirea generală a inginerilor în şcolile superioare şi, în plus, lucrări din domeniul minier propriu-zis, descrieri ale diferitelor regiuni şi zăcăminte (şi opera lui încă nu e cunoscută în întregime), întocmai ca şi Voino-Iaseneţki în medicină, nici Palcinski n-ar fi cunoscut restriştea în meseria lui de inginer. Dar, întocmai cum primul n-a putut să nu-şi slujească Credinţa, cel de-al doilea n-a putut să nu se amestece în politică, încă student la Institutul de mine, Palcinski este încondeiat de jandarmi ca „lider de mişcare”: în 1900, prezidase o adunare studenţească. Deja inginer, în 1905, la Irkutsk, joacă un rol important în tulburările revoluţionare şi, implicat în „afacerea privind Revoluţia din Irkutsk”, este condamnat la muncă silnică. Evadează şi pleacă în Europa. Foloseşte anii petrecuţi în emigraţie pentru a se perfecţiona în diferite branşe inginereşti, studiază tehnica şi economia europeană, fără însă a scăpa din vedere programul de editare a unor publicaţii populare „pentru propagarea ideilor anarhiste în rândul maselor”, în 1913, amnistiat şi reîntors în Rusia, îi scrie lui Kropotkin9: „Programul meu de activitate în Rusia este ca…, pretutindeni unde acest lucru va fi posibil, să-mi aduc contribuţia la dezvoltarea generală a forţelor de producţie ale ţării şi la promovarea unor acţiuni sociale autonome în sensul cel mai larg al acestor termeni”. * încă pe parcursul primului turneu pe care -l întreprinde prin marile centre ale Rusiei, e asaltat de oferte: să candideze la postul de secretar al consiliului Congresului lucrătorilor din industria minieră, să devină consilier al unor bănci, să ţină cursuri la Institutul de mine, să ocupe postul de director al Departamentului Minelor. Erau puţini oameni în Rusia cu asemenea energie şi cu un asemenea bagaj de cunoştinţe.

  Ce soartă îl aştepta? Am mai menţionat (Partea întâi, cap. 10) că în timpul războiului a ajuns vicepreşedinte al Comitetului Industriei de Război, apoi, după Revoluţia din Februarie – adjunct al ministrului comerţului şi industriei. Considerat, pesemne, cel mai energic membru al abulicului Guvern Provizoriu, Palcinski a fost numit chiar guvernator general al Petrogradului, iar în zilele lui octombrie – comandant al apărării Palatului de Iarnă, închis prompt la fortăreaţa Petropavlovskaia, a zăcut acolo 4 luni, după care, ce-i drept, a fost eliberat în iunie 1918, a fost din nou arestat, fără să i se prezinte vreun cap de acuzare. La 6 septembrie 1918, a fost inclus pe lista celor 122 de personalităţi declarate ostatice („dacă… Va mai fi asasinat fie şi un singur lucrător al Sovietelor, ostaticii enumeraţi mai jos vor fi împuşcaţi”, CEKA din Petrograd, preşedinte G. Boki, secretar A. Loselevici*. N-a fost împuşcat însă, ba la sftrşitul anului 1918 a fost chiar eliberat, la intervenţia intempestivă a social-democratului elveţian Karl Moor (care a rămas stupefiat văzând ce fel de oameni lăsăm noi să putrezească la puşcărie). Din 1920, devine profesor la Institutul de mine, îl vizitează şi pe Kropotkin la Dmitrov, iar după moartea subită a acestuia înfiinţează un comitet menit să se îngrijească de perpetuarea (fără succes) a memoriei lui şi, curând, pentru acest motiv sau pentru un altul, este din nou încarcerat în arhive s-a păstrat un curios document privind eliberarea lui Palcinski din această a treia detenţie sovietică – o scrisoare către Tribunalul Revoluţionar din Moscova, datată 16 ianuarie 1922:

  „Având în vedere că inginerul P.