încă din primele zile pe careva dintre ofiţeri, le-au furat de câteva ori targa cu raţiile de pâine. Perplecşi, japonezii au aşteptat intervenţia autorităţilor, care însă nu s-au sinchisit defel. Atunci brigadierul japonezilor, colonelul Kondo, însoţit de alţi doi ofiţeri, cei mai mari în grad, s-au înfiinţat într-o seară în biroul şefului de lagpunkt şi l-au avertizat (vorbeau ruseşte la perfecţie) că, dacă actele arbitrare la adresa lor nu încetează, a doua zi în zori doi ofiţeri, voluntari, îşi vor face harakiri. Şi acesta urma să fie doar începutul. Şeful lagpunktului (o brută pe nume Egorov, fost comisar politic de regiment) şi-a dat seama numaidecât că un asemenea bucluc l-ar putea face s-o încurce electric. Vreme de două zile, brigada japoneză n-a mai fost scoasă la lucru, a primit hrană conform normativelor, iar apoi a fost transferată din lagpunktul disciplinar.

  Cât de puţin trebuie pentru luptă şi victorie! Atâta doar – să nu ţii la viaţă, o viaţă deja pierdută.

  Dar, amalgamaţi necontenit cu pegra şi cu deţinuţii de drept comun, Cincizeci şi Opţii noştri n-au fost lăsaţi niciodată să rămână numai între ei: asta ca să nu ne privim în ochi şi să realizăm îatf o bună zi cine suntem. Iar acele capete limpezi, cu verb ardent şi inimi teri, care ar fi putut deveni lideri ai închisorilor şi lagărelor, aceştia, bisecunoscuţi datorită menţiunilor speciale din dosare, au fost din capul locului izolaţi, li s-a pus căluş la gură, au înfundat izolatoarele disciplinare ori au fost împuşcaţi prin pivniţe.

  *

  Dar, în virtutea unei particularităţi capitale a vieţii, relevată încă de taoism, trebuie să ne aşteptăm ca momentul dispariţiei politicilor să coincidă cu momentul reapariţiei lor.

  Mă voi încumeta acum să afirm că în epoca sovietică nu numai că au existat politici, dar:

  1) Ei au fost mult mai mulţi decât pe vremea ţarismului şi

  2) au dat dovadă de mai multă fermitate şi de mai mult curaj decât revoluţionarii de altădată.; Această afirmaţie pare a veni în contradicţie cu cele spuse anterior, dar nu aşa stau lucrurile. Politicii din Rusia ţaristă beneficiau de o poziţie avantajoasă, fiind mereu în văzul lumii şi având şansa de a produce ecouri instantanee în societate şi în presă. Am văzut deja (Partea întâi, cap. 12) că în Rusia Sovietică socialiştii au avut de întâmpinat dificultăţi mult mai mari.

  Categoria politicilor era alcătuită acum nu numai din socialişti. Numai că, deversaţi cu hârdăul într-un ocean de cincisprezece milioane de deţinuţi de drept comun, ei, aceşti politici, nu mai puteau fi văzuţi şi auziţi de către noi. Erau muţi. Mai muţi decât toţi ceilalţi Peştii erau imaginea lor în oglindă.

  Peştii, simbolul primilor creştini. Şi tot creştinii reprezentau principalul lor detaşament Zgrunţuroşi, fără prea multă şcoală, neştiind să vorbească de la tribune ori să redacteze un apel clandestin (de altminteri religia lor nu reclama defel asemenea dexterităţi), ei se duceau în lagăre la martiriu şi la moarte, numai ca să nu-şi renege credinţa. Ei ştiau foarte bine pentru ce erau acolo şi rămâneau neclintiţi în convingerile lor! Sunt, poate, singurii la care n-a prins filosofia şi nici măcar limbajul lagărelor. Şi ăştia nu sunt politici? Cu siguranţă, asemenea oameni nu pot fi socotiţi ca făcând parte din drojdia societăţii.

  În rândurile lor erau foarte multe femei. Taoismul spune că tocmai când se năruie credinţa, atunci îşi fac apariţia adevăraţii credincioşi, îndărătul rânjetelor ce se lăţeau pe feţe la trecerea preoţilor ortodocşi, al miorlăiturilor comsomoliste din noaptea învierii, al fluierăturilor scoase de borfaşi în închisorile de tranzit, noi n-am ştiut să vedem adevărul că, în sânul păcătoasei biserici ortodoxe, crescuseră, totuşi, fiice demne de primele veacuri ale creştinismului, surori ale celor azvârlite în arene, pradă leilor.

  Creştini au fost mulţi în lagăre – convoaie şi gropi comune, convoaie şi gropi comune -: cine va număra aceste milioane? Ei au pierit neştiuţi de nimeni, luminând, ca nişte candele, doar imediata lor proximitate. Au fost cei mai buni creştini ai Rusiei. Cei mai răi au tremurat, au renegat ori s-au pitit prin cotloane.

  Şi asta nu înseamnă mai mulţii A cunoscut vreodată Rusia ţaristă atâţia politici? Ea, care nici nu ştia să numere cu zecile de mii?

  Dar sistemul de anihilare a lucrat atât de curat şi de fără martori, încât rareori iese la lumină câte o istorisire despre unul sau despre altul.

  Arhiereul Preobrajenski (înfăţişare de Tolstoi, barbă sură), închisoare-de-portare-îagăr, închisoare-deportare-lagăr (Marea Pasienţă). După aceşti lungi ani extenuanţi, e convocat la Lubianka (pe drum, borfaşii îl lasă fără tunsoarea iui preoţească). I se propune să intre în Sinod. Un om care a suferit atâţia ani s-ar zice că ar fi putut să-şi acorde dreptul de a se odihni după temniţă. Dar nu, el refuză. Acela nu era un Sinod curat, aceea nu era o biserică imaculată. Şi – îndărăt în lagăr.

  Dar Valentin Feliksovici Voino-Iaseneţki (1877-1961), zis „episcopul Luca” şi autorul celebrei Chirurgii septicei Periplul vieţii lui va fi cu siguranţă istorisit într-o zi, şi nu e rolul nostru să o facem aici. Un om care deborda de talente, înainte de revoluţie, intrase deja, prin concurs, la Academia de Arte, dar a părăsit-o pentru a sluji mai bine umanitatea în calitate de medic, în spitalele primului război mondial, s-a făcut remarcat ca un iscusit chirurg oftalmolog, ; după război a condus, la Taşkent, o clinică vestită în toată Asia Centrală. In faţa lui se deschidea o carieră dintre cele mai netede, cum au şi avut înfloritoarele noastre celebrităţi de astăzi, dar Voino-Iaseneţki a simţit că această manieră de a sluji umanitatea e insuficientă şi s-a făcut preot. Atârnase o icoană în sala de operaţii şi ţinea cursuri în rasă şi cu crucea pe piept (1921). Încă patriarhul Tihon a apucat să -l numească episcop de Taşkent. În anii ’20, Voino-Iaseneţki a fost deportat în ţinutul Turukansk, adus îndărăt după multe intervenţii, dar catedra şi eparhia lui erau deja Ocupate. A practicat mai departe, onest, medicina (pe plăcuţa de pe uşa cabinetului