se deschid de la sine, Averbach recomandă pe un ton frizând implorarea: măcar în primele şase luni de lagăr specialiştii să fie expediaţi la muncile comune! (De mai mult nici nu e nevoie, ca să se cureţe.) Atunci, zice ea, netrăind în baraca privilegiată a intelectualilor, specialiştii „suferă influenţa colectivităţii”, „contrarevoluţionarii îşi dau seama că masele sunt împotriva lor şi îi dispreţuiesc”.

  Apoi, pentru cine stăpâneşte instrumentele ideologiei de clasă, totul poate fi întors cu uşurinţă pe dos. Careva îi instalează pe „foşti” şi pe intelectuali în posturi de oploşiţi? Înseamnă că, implicit, „îi supune la muncile cele mai grele pe deţinuţii proveniţi din rândul oamenilor muncii”. Dacă la magazia lagărului lucrează un fost ofiţer şi îmbrăcămintea se dovedeşte a fi insuficientă, înseamnă că el „refuză conştient” să o elibereze. Dacă se găseşte careva să-i avertizeze pe recordmani: „Aveţi grijă: ceilalţi n-o să poată ţine pasul cu voi!”, acela e, fireşte, duşman de clasă! Dacă un hoţ se îmbată, comite o tentativă de evadare ori cine ştie ce pungăşie, i se desluşeşte că nu e vina lui, că duşmanul de clasă e cel care l-a împins să bea, l-a instigat să evadeze ori l-a învăţat să fure (un intelectual învăţând un hoţ să fure! – Şi aşa ceva se scrie cu toată seriozitatea în 1936). Iar dacă se întâmplă ca însuşi „elementul străin” să obţină „rezultate bune în producţie”, e limpede că acţionează astfel „în scopuri de camuflaj”!

  Şi cercul se închide. Munciţi ori nu munciţi, ne iubiţi ori nu ne iubiţi, noi vă urâm şi vă vom anihila cu mâinile şuţilor.

  Şi Piotr Nikolaevici Ptiţân (un Cincizeci şi Opt) oftează: „Or, adevăraţii criminali sunt incapabili să muncească onest. Tocmai omul nevinovat se dedică muncii cu toată fiinţa lui, până la ultima suflare, în asta constă drama: duşmanul poporului e prietenul poporului”.

  Dar sacrificiul tău e neavenit.; „=;,” Sunt nevinovat!” – iată primul simţământ trăit de tot acest erzaţ politic cu care au fost înfundate lagărele. Este, probabil, un eveniment nemaiînlâlnit în istoria penitenciară mondială ca milioane de arestaţi să aibă conştiinţa că sunt inocenţi, că toţi sunt inocenţi şi niciunul nu e culpabil. (Dostoievski, la ocnă, a avut un singur camarad nevinovat!)

  Numai că aceste gloate de oameni întâmplători, ajunşi îndărătul valurilor de sârmă ghimpată nu în virtutea convingerilor lor, ci printr-un bobârnac al destinului, erau departe de a extrage tărie sufletească din conştiinţa inocenţei lor; ea nu făcea, probabil, decât să-i deprime şi mai mult, relevându-le absurditatea situaţiei în care se găseau. Mai ataşaţi de viaţa lor anterioară decât de vreo convingere, oricare ar fi fost aceea, ei nu manifestau nici un fel de disponibilitate pentru sacrificiu, nici un fel de unitate, nici un fel de spirit combativ, încă din închisoare, celule întregi de asemenea deţinuţi cădeau în Puterea a doi-trei borfaşi cu caş la gură. Ajungeau în lagăre cu moralul deja totalmente distrus, nefiind în stare decât să aplece grumazul sub ciomagul vreunui dispecer, al vreunui borfaş ori sub pumnul brigadierului, numai buni să-şi însuşească filosofia de lagăr (disocierea, fiecare pentru sine, toată lumea înşală pe toată lumea) şi limbajul de lagăr.

  Abia sosită într-un lagăr comun, E. Oliţkaia a încercat, în 1938, un simţământ de uimire contemplând, cu ochii unei încercate militante socialiste, care cunoscuse insulele Solovki şi izolatoarele disciplinare, spectacolul oferit de aceşti Cincizeci şi Opţi. Pe vremuri, aşa cum îşi mai amintea foarte bine, politicii împărţeau totul; acum, fiecare trăia şi mesteca pentru sine şi chiar „politicii” se pretau la traficul cu obiecte de îmbrăcăminte şi raţii de pâine!…

  Drojdie politică – iată cum îi numea (ne numea) Anna Skripnikova. Ea însăşi avusese parte, încă în 1925, de următoarea lecţie: s-a plâns anchetatorului că pe colegele ei de celulă comandantul Lubiankăi le trăgea de păr. Anchetatorul, izbucnind în râs, a întrebat-o: „Şi cu dumneata se poartă la fel?” – „Nu, dar le batjocoreşte pe colegele mele!” Şi atunci anchetatorul a exclamat pe un ton povăţuitor: „Mă umple groaza când te aud protestând! Mai lasă naibii chichiţele astea de doi bani ale intelighenţiei ruse! Sunt de mult desuete. Ocupă-te numai de dumneata! Altminteri, o să ai multe de îndurat”.

  Or, ăsta e principiul de căpătâi al borfaşilor: nu tu eşti cel ofticat – nu fă valuri!” Anchetatorul de la Lubianka, în 1925, avea deja filosofie de borfaş!

  Iată de ce, la întrebarea şocantă pentru urechile cultivate: „Poate un politic să fure?”, noi răspundem: „De ce nu?” „Poate şi să denunţe?” – „Cu ce-i el mai breaz decât alţii?”

  Iar când, referitor la Ivan Denisovici, mi se obiectează cu naivitate: cum se face că la dumneata politicii se exprimă folosind vocabularul borfaşilor? – Ei bine, răspund: Dacă pe Arhipelag alt limbaj nu există?! Credeţi că drojdia politică poate opune propriul său limbaj celui folosit de drojdia crimei?

  De fapt, politicilor li se vâră cu insistenţă în cap că sunt criminali, cei mai abominabili dintre criminali: chipurile, la noi cine nu e criminal nici nu ajunge la puşcărie!

  Cincizeci şi Opţilor li s-a frânt coloana vertebrală şi nu mai există politici. Deversaţi în albia de porci a Arhipelagului, ei au fost trimişi să moară pe câmpul muncii, urlându-li-se în urechi minciuna, prăsită în lagăre, că fiecare e duşmanul fiecăruia!

  Mai e o zicală care spune: când te ia cu foame, să vezi cum prinzi glas. Numai că băştinaşii noştri n-au prins glas. Nici măcar de foame.

  Şi cât de puţin, cât de puţin le-ar fi trebuit ca să se salveze! Atâta doar: să nu mai ţină la viaţă, o viaţă oricum pierdută, şi să se unească.

  Aşa ceva le-a reuşit câteodată unor grupuri compacte de străini, bunăoară japonezilor, în 1947, la Revuci, un lagpunkt disciplinar ţinând de lagărele Krasnoiarsk, au fost aduşi vreo patruzeci de ofiţeri japonezi, aşa-zişi „criminali de război” (deşi e greu de imaginat cu ce se făcuseră vinovaţi faţă de noi). Ger de crăpau pietrele. Muncă la doborât de arbori, peste puteri chiar şi Pentru ruşi. Recalcitranţii* l-au dezbrăcat