Ori acel intendent militar sovietic nărăvit la hoţie care, pentru a scăpa de pedeapsa penală, s-a refugiat în partea apuseană a Austriei, unde, însă. – Ironia soartei! – N-a găsit teren de aplicaţie pentru talentele sale. Birocrat obtuz, a râvnit şi acolo la o poziţie înaltă, dar cum să ajungă la ea într-o societate bazată pe competiţia competenţelor? A hotărât să se întoarcă în patrie. Aici a primit 25 de ani prin cumul – pentru delapidare şi ca suspect de spionaj. Şi omul a fost bucuros: se simţea la el acasă!

  Asemenea exemple se pot găsi cu duiumul, încadrarea în Cincizeci şi Opt era cel mai simplu mijloc de a îngropa un om, de a -l scoate din circulaţie prompt şi pentru totdeauna.

  Sub incidenţa aceluiaşi articol intrau, la grămadă, membrii de familie, mai cu seamă soţiile, aşa-numiţii CIS. Astăzi suntem deprinşi cu ideea că erau băgate la puşcărie, ca fiind CIS, nevestele înalţilor demnitari de partid; or, de fapt, acest obicei se statornicise cu mult înainte: la fel au fost epurate şi familiile nobiliare, şi familiile unor intelectuali cu notorietate, şi cele ale unor reputaţi clerici. (Asta chiar şi în anii ’50: istoricul H-ţev a încasat, pentru erori „de fond” într-una din cărţile sale, 25 de ani. Dar cu nevastă-sa ce facem? Un decar. Nici bătrâna lui mamă, de 75 de ani, şi nici fiică-sa – 15 ani – nu pot fi lăsate de izbelişte. Şi tuspatru au fost expediaţi în lagăre separate, fără drept de a coresponda între ei.)

  Pe măsură ce creştea numărul oamenilor paşnici, liniştiţi, străini de politică şi chiar analfabeţi, care stătuseră cuminţi în banca lor, dar cărora el le strivea acum existenţa, Articolul 58 se scufunda tot mai mult în cenuşiu şi anodin, pierzându-şi orice urmă de semnificaţie politică şi păstorind o turmă pierdută de oameni pierduţi.

  Dar nu e suficient să spunem din cine era compus Cincizeci şi Opt; şi mai ^important este de ştiut ce fel de tratament atrăgea el în lagăr.

  Încă din primii ani de după revoluţie, această clientelă a fost strânsă într-un cerc de fier, atât prin regimul disciplinar, cât şi prin formulările juriştilor.

  Examinând ordinul VCEKA nr. 10 din 08.01.21, vom constata că numai un muncitor sau un ţăran nu putea fi arestat fără motive temeinice; prin urmare, un intelectual putea fi încarcerat, de exemplu, din antipatie. Ascultându -l pe Krâlenko la Congresul al V-lea al lucrătorilor din justiţie, din 1924, vom afla că „în ceea ce-i priveşte pe condamnaţii din rândul elementelor ostile prin apartenenţa lor de clasă… Reeducarea lor e inoperantă şi fără obiect”. La începutul anilor ’30, ni se va aminti o dată în plus că Reducerea pedepselor aplicate elementelor străine prin apartenenţa lor de clasă reprezintă o practică oportunistă de dreapta. Şi la fel de „oportunistă e directiva potrivit căreia în închisoare toţi sunt egali, că lupta de clasă, chipurile, încetează o dată cu pronunţarea sentinţei, moment din care inamicul de clasă ar începe să se corijeze”.*

  Dacă punem toate astea cap la cap, iată ce rezultă: de arestat vă putem aresta fără nici un motiv, de reeducat n-are nici un sens să încercăm, în lagăr o să vă rezervăm o poziţie umilitoare şi o să vă tocăm mărunt cu lupta de clasă.

  Dar ce va să însemne asta – luptă de clasă în lagăr? Căci, într-adevăr, s-ar zice că toţii arestaţii ar trebui să fie egali. Ei nu, luaţi-o mai uşurel, asta e o manieră burgheză de a vedea lucrurile! Dacă am retras celor condamnaţi pe baza unui articol politic dreptul de a fi deţinuţi separat de „comuni”, am făcut-o tocmai pentru a li-i aşeza pe grumaz pe aceştia din urmă! (Acest tratament a fost inventat de cei care, în închisorile ţariste, au înţeles ce forţă poate dobândi o posibilă alianţă a politicilor, protestul lor comun şi primejdia pe care ar reprezenta-o ele pentru regim.)

  Dar iat-o, la tanc, pe Ida Averbah, ea ne va explica numaidecât cum stau lucrurile: „Munca de educaţie şi reeducare politică începe prin stratificarea deţinuţilor după apartenenţa lor de clasă”. „Trebuie să ne sprijinim pe păturile cele mai apropiate de proletariat”. * (Dar cine sunt ăştia, „apropiaţii”? Păi, foştii „muncitori”, adică şuţii, ei şi trebuie asmuţiţi împotriva Cincizeci şi Opţilor!)„…Reeducarea este imposibilă fără aţâţarea pasiunilor de clasă”.

  Aşa că, atunci când întreaga noastră existenţă era lăsată la cheremul şuţilor, nu era vorba de arbitrarul şefilor indolenţi ai unor lagpunkte uitate de Dumnezeu, ci efectul unei înalte Teorii!

  „Abordarea diferenţiată, de clasă, a regimului de detenţie… Acţiunea administrativă continuă asupra elementelor de clasă ostile”: voi, cei care vă târâţi termenele interminabile zgribuliţi în pufoaicele zdrenţuite şi cu capetele plecate, puteţi să vă imaginaţi ce înseamnă „acţiunea administrativă continuă” asupra voastră?

  În aceeaşi minunată carte, putem citi chiar o enumerare a procedeelor susceptibile de a crea în lagăre, pentru Cincizeci şi Opţi, condiţii insuportabile. Nimic nu lipseşte. Nu sunt suficiente reducerea numărului de vizite, pachete, scrisori, limitarea dreptului de petiţionare, de deplasare în perimetrul (!) lagărului. La toate acestea trebuie adăugată crearea de brigăzi speciale din elemente de clasă ostile, care să muncească în condiţii mai grele (vă explic eu despre ce e vorba: adică să fie escrocate la calcularea rezultatelor în producţie), iar când nu-şi îndeplinesc norma, acest lucru trebuie declarat drept subversiune a inamicului de clasă. (De aici executarea prin împuşcare, pe Kolâma, a unor brigăzi întregi.) Se oferă şi ingenioase sugestii: chiaburii şi elementele chiabureşti (adică cei mai vrednici ţărani, închişi în Lagăre, care şi în somn se văd la sapă şi la seceriş) să nu fie trimişi la muncile câmpului! Elementelor de clasă ostile cu înaltă calificare (inginerilor, adică) să nu li se încredinţeze nici un fel de posturi de răspundere „fără o verificare prealabilă”. (Dar cine, în lagăr, este calificat să-i verifice pe ingineri? Pesemne cavaleria uşoară a KVC, ceva de genul hunveibinilor.) Cum această sugestie e dificil de aplicat în căzui canalelor, căci ecluzele nu se proiectează singure şi nici şantierele nu