— Oooh... patrula de jandarmi! bâlbâie Titu îndurerat, parcă i-ar fi rupt o bucată din inimă, și adaugă trântind fereastra: Visuri... visuri...

Totuși aceleași visuri îl cuprindeau îndată iar în mrejele lor, și dânsul nu li se mai putea împotrivi. Ele îl adormeau, ele îl deșteptau și-l dezmierdau apoi toată ziua, îndreptându-i pașii mereu spre Virginia Gherman, singura ființă care îi înțelegea deplin năzuințele și așteptările...

„Poate c-o iubesc?” se gândi dânsul într-o zi,când îl chinuia mai tare dorința de-a o vedea.

Întâi se spăimântă, parcă s-ar fi prins singur asupra unei fapte rele. Dar apoi se liniști. Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, la sfârșit, îți lasă un gol în suflet. Își reamintea pe Roza. De-abia acuma își dă seama bine cât de falși au fost amândoi. Râvneau îmbrățișări, numai îmbrățișări. Toate vorbele umflate, căutate, numai acolo ținteau... Pe când Virginia parcă nici n-ar fi femeie frumoasă. De-ar fi urâtă, sentimentele lui n-ar fi mai puțin vii. Asta este prietenia. Adevărata prietenie, întemeiată pe o comunitate de idealuri... Ca un doctor, care observă o boală asupra lui însuși, Titu își compara bătăile inimii de astăzi cu ceea ce a simțit când a fost îndrăgostit de Roza Lang sau de Lucreția Dragu. Și conchidea mândru că nici nu poate fi vorba de o iubire ca toate iubirile, ci de un sentiment mult superior, zicându-și încântat: „Nu există pe lume nimic mai prețios ca prietenia adevărată între un bărbat și o femeie!”

Astfel când într-o bună zi Eugenia, mâncată de o gelozie ascunsă, îl învinui c-a venit în Lușca numai pentru că iubește pe Virginia Gherman, Titu răspunse cu superioritate:

— O, nu... nu e iubire, domnișoară! E mai mult decât iubire... E prietenie izvorâtă din aceleași năzuințe altruiste!

Și se supără că Eugenia zâmbi mâhnită și necrezătoare.

6

În ziua de Sfântul Petru au botezat copilul și l-au numit Petre. Și au făcut veselie mare de s-a îmbătat până și Dumitru Moarcăș.

Pe urmă însă toate au reintrat în făgașul lor. Nici o săptămână n-apucă să treacă și Ion găsi pricină să-și snopească iar nevasta.

Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile nașterii se stinseră repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-și dea seama în sfârșit că Ion o urăște și deodată se miră cum n-a înțeles-o până azi? Dacă nici copilașul nu l-a îmbunat, ce să mai nădăjduiască? Se uită în urmă și se spăimântă cât a fost de oarbă. De ce s-a agățat de el, când el numai zestrea i-o cerea? A înșelat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simțit slăbiciunea și a urmărit-o ca un lup hain. Își aduse aminte cât îi vorbea de dulce la horă când umbla să-i sucească mintea... Prefăcătorie a fost dulceața, precum prefăcătorie a fost până și îmbrățișarea lui cea dintâi, în culcușul ei de pe cuptor, până ce a lăsat-o însărcinată... până ce i-a mâncat norocul și toată viața... Acuma degeaba s-ar mai căi. Acuma e prea târziu...

Simțământul că ea e de prisos în lume începea s-o urmărească pretutindeni. De mult o bătea capul c-ar fi fost mai bine să nu fie, dar speranța copilului îi oprise până azi pornirile îndemnând-o să rabde. Mai căuta azi mângâiere în dragostea de mamă, dar n-o găsea deplină nici aici. Când se întreba de ce mai trăiește, valuri-valuri de gânduri negre o copleșeau, din care numai gângăvelile blânde ale copilașului ce se adăpa la pieptul ei o mai smulgeau câte un răstimp. În curând însă și drăgălășiile lui i se părură un îndemn plin de durere, făcând-o să-și zică desperată: „Barem de ne-ar strânge Dumnezeu pe amândoi deodată!”

Totuși necunoscutul morții o îngrozea fără să-și dea seama. Priveliștea satului, cu hotarul încărcat de rod, cu pădurile tainice, cu căsuțele împrăștiate ca niște jucării printre pomii grădinilor, parcă-i spuneau că toate chinurile vieții sunt de o mie de ori mai ușor de îndurat ca taina înfricoșătoare a beznei în care te aruncă durerea morții. Voința ei șovăia în fața porții de aramă zăvorâtă cu mistere care a înghițit atâtea milioane de vieți, fără ca omul să fi izbutit a arunca dincolo măcar o privire fugară.

Vremea însă trecea nepăsătoare peste frământările ei. Vara se sfârșea și lucrul câmpului se îmbulzea. Cu leagănul în spinare suia zilnic dealurile, cărând de mâncare muncitorilor, răsplătită mereu numai cu ocări și bătăi.

Apoi duminica întâi din septembrie, dis-de-dimineață, Ana, după ce mulse vaca și tocmai când strecura laptele în oalele de prins, auzi, din tindă unde era, glasul lui Macedon Cercetașu, sugrumat de spaimă:

— Domnule învățător, fă bine și ostenește puțin, că s-a spânzurat Avrum!

— Nu mai spune! răsună răspunsul învățătorului care se spăla în cerdac, cum avea obiceiul.

— S-a spânzurat, s-a spânzurat! repetă Macedon parcă mai speriat.

Femeia se cutremură, simțind un fior ciudat în spinare, încât îi răci inima. Ion plecase adineaori în sat... Deodată, suflecată și neprimenită cum se găsea, porni fugind spre cârciumă, ca și când ar fi vorba de ceva unde ea nu putea să lipsească în ruptul capului. În poarta ogrăzii lui Avrum văzu de departe un cârd de oameni care se îmbulzeau, dădeau din mâini și întindeau gâturile. Ajunse gâfâind și căută să-și facă loc prin mulțime, să vadă mortul. Se izbi însă de Ion care o întâmpină mânios:

— Da’ tu ce-ți mai bagi nasul? N-ai de lucru acasă? Ia să te cărăbănești de-aci, toanta dracului!

Ana nici nu-l luă în seamă. Se prelinse ca o șopârlă prin vălmășagul de lume și se pomeni