Poarta șurii era deschisă larg. O căruță de-un cal, cu roțile pline de noroi uscat, încremenise lângă un perete cu oiștile ridicate drept în sus. De celălalt perete era rezemată o scară, cu picioarele întinse până la inima căruței, iar cu vârful îngropat adânc în fânul nou și foarte mirositor care atârna din gura podețului și se înălța până în căpriori. În lațul făcut dintr-un căpăstru vechi, legat de al șaptelea fuștel, atârna Avrum, cu obrajii roșii-sfeclă, cu barba galbenă zbârlită, cu părul ciufulit și lipit pe fruntea și tâmplele lucitoare de sudori, întors cu fața spre ogradă, privind parcă necăjit, cu ochii ieșiți din orbite, spre oamenii ce se grămădeau în poartă să-l vadă, neîndrăznind să se apropie. Gura i se strâmbase în colțul drept, iar limba, crâmpoțită între dinți, era vrâstată cu dungulițe alburii.

— Încă nu-i mort!... Unde-i Rifca?... Săriți de-i tăieți ștreangul! răcni Trifon Tătaru frângându-și mâinile, dar fără să se miște.

— Ia taci, omule, că-i rece! răsunară câteva glasuri ostoitoare.

Într-un semicerc de vreo cinci pași, locul în jurul lui Avrum rămăsese gol. Pe jos, sfărâmituri de fân și de paie, găinați de gâște și pălăria spânzuratului, cu fundul în afară, arătând căptușeala lucioasă și soioasă.

Ana tremura între oiștile căruței și nu-și putea lua ochii de la Avrum. Nu mai văzuse niciodată om mort, atât de aproape. Nu simțea nici groază, nici milă, ci doar o dorință aprigă de a citi pe fața lui taina care o împiedica pe dânsa. Se mira cum i-a rămas neclintită pe ceafă tichiuța de catifea neagră, și mai ales că picioarele îi atârnau de pământ, cu genunchii îndoiți, iar cu mâna stângă se ținea de scară, și numai dreapta se întindea cu degetele răsfirate, parcă umblând să se agațe de ceva.

— Faceți loc! Hai, dați-vă la o parte! izbucniră deodată mai multe glasuri, pe când o mână grea făcu vânt Anei aproape s-o trântească în brațele spânzuratului.

— Da’ cum de nu i-a tăiat nimeni funia? Că doar nu-i câine, ce Dumnezeu! strigă Herdelea, zbătându-se printre oameni, cu fața palidă.

Învățătorul se duse drept la scară, pipăi pieptul lui Avrum și îndată strigă poruncitor:

— E cald!... Iute!... Taie tu, Trifoane!... Țineți-l bine să nu se prăvălească!

Câțiva țărani, încurajați, se repeziră împrejurul lui Herdelea și, peste un minut, Ana văzu capătul căpăstrului bălăbănindu-se ușor ca o limbă de ceasornic.

Femeia nu mai pricepea ce se întâmplă, căci mortul nu se mai zărea dintre oameni. De-abia într-un târziu desluși, uimită, că doi flăcăi, îndemnați de Herdelea, mișcau picioarele și brațele spânzuratului, parc-ar fi vrut să-l învieze. Și ea se gândi cu tristețe: „Ce s-or mai fi necăjind degeaba? Dac-a murit, barem să se odihnească omul!

Țăranii glumeau și râdeau de încercările învățătorului care, după un răstimp, zise supărat:

— Parcă nici nu sunteți creștini, măi oameni! L-ați lăsat să moară în fața voastră, în loc să-i fi tăiat îndată funia!... S-a prăpădit numai de groaza morții, că doar picioarele-i ajungeau la pământ... Bietul Avrum!

— Apoi când ți-e scris să mori, mori și din senin, c-așa a lăsat Dumnezeu! strigă primarul Florea Tancu, uitându-se semeț la ceilalți, ca și când ar fi fost sigur că pe el Dumnezeu nu-l va lăsa să moară niciodată.

Toată lumea se înghesui acuma în jurul învățătorului, care trebuie să știe de ce s-a spânzurat Avrum. Mortul rămase uitat sub scară, cu fața în sus, cu picioarele spre poartă, cu un genunchi ridicat și cu cămașa descheiată la piept, privind cu ochii reci spre podul șurii, nepăsător de-acuma de toate. George Bulbuc, mai curios ca toți, îmbulzindu-se mereu, călcă pe gheata noroioasă a spânzuratului, se sperie, își făcu cruce și, zicându-și că-i semn rău, ieși în uliță.

În sfârșit Herdelea trebui să povestească pe îndelete ce știa. Notarul Stoessel încurcase pe Avrum să cumpere împreună Pădurea Domnească din hotarul Jidoviței. Afacerea părea bună, deoarece notarul spunea că a găsit un mușteriu căruia să-i revândă îndată contractul cu un câștig mare, încât ei n-au să scoată niciun ban din pungă, ci doar să iscălească și să ia diferența. După ce au iscălit însă, Stoessel a început să o lase mai domol. Mușteriul cu câștigul se evaporase. În schimb data când ei trebuiau să depună prețul pădurii se apropia. Cu cine vorbea Avrum, îi spunea ritos că afacerea e nenorocită, că toată pădurea nu face nici a cincea parte din cât au cumpărat-o... Astfel ovreiul vedea îngrozit că va fi nevoit să-și vândă tot și să rămână în sapă de lemn spre a putea plăti. De vreo două săptămâni era într-un hal de desperare nemaipomenit. Ieri, sâmbătă, a fost la sinagogă în Jidovița, unde toți bătrânii i-au spus că Stoessel l-a ruinat înadins. Avrum s-a dus la notar, a început să răcnească, încât la urmă Stoessel l-a dat afară în pumni, strigându-i: „Du-te și te spânzură dacă ești prost!” A venit din Jidovița înverzit. Herdelea a vorbit cu dânsul, căci tocmai avea să-i plătească contul pe luna august. L-a mângâiat, i-a spus să aibă încredere... Zadarnic. Avrum o ținea lanț că, decât să-și piardă pământurile și averea pentru care a muncit cu atâta trudă și decât să ajungă iar gol cum a fost când a venit în Pripas, mai bine se spânzură. Herdelea, firește, nu credea că vorbește serios și-l îndemna să aibă răbdare, că nu se știe ce poate aduce ziua de mâine. „Am să mă spânzur! Am să mă spânzur!” răspundea însă Avrum necontenit... Și s-a ținut de cuvânt.

— Când îți vine ceasul, te duci la moarte cum te-ai duce la nuntă! murmură straja Cosma Ciocănaș, închinându-se cucernic.