— Şi acum, prieteni, iată-ne ajunşi îm gura Rechinului ! observă Nab, făcînd aluzie la forma golfului.

— Chiar între fălcile lui, dragul meu Nab, răspunse Harbert. Dar nu-ţi fie teamă că nu ne înghite!

— Nu, domnule Flarbert, răspunse Nab, şi totuşi acest golf nu-mi place ! Are o înfăţişare fioroasă !

— Asta-i acum ! strigă Pencroff. Nab îmi defăimează golful tocmai în clipa în care îl lăudam mai mult !

— Dar cel puţin apele or fi destul de adînci pe aici ? întrebă inginerul.

— Iată un lucru uşor de aflat, răspunse Pencroff. Marinarul desfăşură o frînghie lungă, la capătul căreia atîrna un bloc de fier, care le servea drept sondă. Frânghia avea cincizeci de brasse{27} şi se desfăşură în întregime, fără să atingă fundul.

— Golful ăsta e o adevărată prăpastie, spuse Cyrus Smith. Dacă ne gîndim însă la originea vulcanică a insulei, nu e de mirare că marea e atît de a d încă.

— Iar pereţii de stîncă ce închid golful par a fi tăiaţi perpendicular pe suprafaţa mării. Cred că Pencroff n-ar da de baza lor chiar dacă ar avea o sondă de cinci sau şase ori mai lungă, observă Harbert.

— Toate bune şi frumoase, se amestecă reporterul, dar îmi permit totuşi să observ că radei lui Pencroff îi lipseşte un lucru însemnat.

— Şi ce anume, domnule Spilett ?

— O spărtură, o falie care să deschidă un drum spre interiorul insulei. Nu văd nici un loc unde s-ar putea pune piciorul pe ţărm !

Într-adevăr, masele de lavă, înalte şi abrupte, care înconjurau întreg golful, nu îngăduiau nicăieri debarcarea. Lavele alcătuiau un fel de barieră de metrecut, dînd golfului înfăţişarea unui fiord norvegian, ba chiar mult mai sălbatică. Corabia plutea de-a lungul acestor ziduri, negăsind nici cel mai .mic loc de trecere, care le-ar fi îngăduit debarcarea.

Pencroff se mîngîia cu gîndul că vor despica acest perete cu ajutorul unui exploziv, oricînd va fi nevoie. Cum deocamdată nu mai aveau ce căuta în acest golf, îndreptă corabia spre trecerea dintre stînci, ieşind din nou în larg pe la orele două.

— Uf! făcu Nab uşurat.

S-ar fi spus că viteazul negru se simţea mai bine după ce se văzuse ieşit dintre fălcile uriaşe ale golfului !

De la capul Mandibulei pînă la rîul Mercy nu erau mai mult de opt mile. Cîrmiră spre Casa de Granit şi „Bonadventure”, cu pînzele întinse, o luă de-a lungul coastei, plutind la o milă de ţărm. După uriaşele stînci de origine vulcanică, prin faţa ochilor li se perindau dunele capricios aşezate, printre care fusese găsit inginerul şi unde îşi aveau aşezarea sute de zburătoare ale mării.

Pe la orele patru, Pencroff pătrundea în canalul care despărţea ţărmul de insula cea mică, iar la orele cinci, corabia era ancorată pe nisipurile de la revărsarea rîului Mercy.

Pionierii lipsiseră trei zile. Ayrton îi aştepta pe plajă, însoţit de meşterul Jup, care le ieşi înainte, vesel şi mîrîind de bucurie.

Coastele insulei fuseseră cercetate în întregime, fără ca pionierii noştri să fi găsit vreo urmă care să le dea de gîndit. Dacă vreo fiinţă misterioasă locuia în insulă, ea se putea adăposti doar în pădurile de nepătruns ale peninsulei Serpentinei, acolo unde pionierii nu răzbătuseră încă niciodată.

Gédéon Spilett discută aceste lucruri cu inginerul şi hotărîră să atragă atenţia tovarăşilor lor asupra ciudăţeniei diferitelor întîmplări petrecute pe insulă, ultima fiind cea mai de neînţeles dintre toate.

Vorbind din nou despre focul aprins pe litoral de o mînă necunoscută, Cyrus Smith nu se putu opri să nu-l întrebe pentru a douăzecea oară pe reporter:

— Eşti sigur că ai văzut bine? Să nu fi fost vreo erupţie parţială a vulcanului, sau vreun meteor oarecare !

— Nu, Cyrus, răspunse reporterul. Era cu siguranţă un foc aprins de mîna omului. De altfel, întreabă pe Pencroff şi pe Harbert. L-au văzut şi ei ca şi mine şi pot întări spusele mele.

În ziua de 25 aprilie, spre seară, pe cînd pionierii se aflau cu toţii adunaţi pe platoul Grande-Vue, Cyrus Smith luă cuvîntul, spunîndu-le:

— Dragii mei, cred că este de datoria mea să vă atrag atenţia asupra unor întîmplări petrecute pe insula noastră, în privinţa cărora aş dori să cunosc părerea voastră. Aceste fapte par, ca să spun aşa, supranaturale...

— Supranaturale ? ! strigă marinarul, scoţînd nori de fum din pipă. Să fie supranaturală insula noastră?

— Supranaturală nu-i, Pencroff, dar este cu siguranţă misterioasă, răspunse inginerul. Afară numai dacă ne poţi explica ceea ce Spilett şi cu mine n-am putut dezlega pînă în prezent.

— S-auzim, domnule Cyrus, răspunse marinarul.

— Iată: vi s-a părut oare uşor de înţeles, — spuse inginerul, — faptul că după căderea mea în mare am fost regăsit la un sfert de milă în interiorul insulei, fără să-mi fi dat seama şi eu cum de-am ajuns acolo?

— Poate că leşinat fiind... zise Pencroff.

— Nu se poate, răspunse inginerul. Să mergem mai departe. Aţi înţeles voi cum de-a putut să vă găsească Top la cinci mile de scorbura în care mă aflam ?

— Instinctul cîinelui... răspunse Harbert.

— Ciudat instinct mai este şi ăsta ! observă reporterul. L-a făcut pe Top să ajungă la noi uscat şi fără urmă de noroi pe el, deşi toată noapte plouase şi fusese o vijelie de pomină.

— Să trecem mai departe, urmă inginerul. Aţi înţeles voi cum de a fost aruncat cîinele afară din apă, după lupta cu dugongul?

— Nu ! nu prea, răspunse Pencroff, — după cum n-am priceput nici de unde venea rana dugongului, care părea să fi fost făcută cu un instrument tăios.

— Mai departe, urmă Cyrus Smith. Aţi înţeles voi, dragii mei, cum de s-a găsit o alice în trupul pecariului, cum de ne-a sosit la timp lada aceea, fără să găsim altă urmă de naufragiu ? Aţi înţeles cum de am dat peste sticla cu documentul acela chiar la prima noastră plimbare pe mare ? Aţi înţeles cum de-a venit luntrea cu frînghia ruptă întru întîmpinarea noastră pe apele rîului Mercy, tocmai în clipa în care aveam nevoie de ea ? Aţi înţeles cum de ne-a fost aruncată scara la timp din