Cyrus Sniith înşirase toate întîmplărîle ciudate petrecute pe insulă, fără să uite nimic. Harbert, Pencroff şi Nab se uitau unul la altul, neştiind ce să răspundă, căci succesiunea acestor incidente, înmănunchiate pentru prima oară, îi minuna grozav.

— Pe legea mea, spuse în sfîrşiţ Pencroff, se poate să aveţi dreptate, domnule Cyrus. Sînt foarte greu de explicat aceste lucruri!

— Şi acum, dragii mei, urmă inginerul, un ultim fapt tot atît de inexplicabil.

— Şi anume, domnule Cyrus ? întrebă repede Harbert.

— Cînd v-aţi întors de pe insula Tabor, reluă inginerul, mi-ai spus, Pencroff, că ai zărit un foc pe insula Lincoln !

— Desigur, răspunse marinarul.

— Eşti sigur că ai văzut focul acela ?

— Aşa cum vă văd.

— Şi tu, Harbert ?

— Dar bine, domnule Cyrus, strigă Harbert, focul acela lucea ca o stea de mărimea întîia !

— Te pomeneşti că era chiar o stea, stărui inginerul.

— Nu se poate, răspunse Pencroff. Cerul era acoperit cu nori groşi şi o stea nu e aşezată atît de jos la orizont. Domnul Spilett a văzut focul ca şi noi şi poate întări spusele noastre.

— Pot să mai adaug, — spuse reporterul, — că focul acela era foarte viu. Semăna cu o lumină electrică.

— Da, da! Aşa este... răspunse Harbert, — şi cusiguranţă că ardea pe înălţimile Casei de Granit.

— Ei bine, dragii mei, răspunse Cyrus Smith, — în noaptea de 19 spre 20 octombrie, nici Nab, nici eu n-am aprins vreun foc pe ţărm.

— Nu dumneavoastră aţi... ? strigă Pencroff, care de mirare nici nu mai putu să-şi termine vorba.

— Noi n-am ieşit din casă şi dacă aţi zărit un foc pe coastă, el a fost aprins de altcineva.

Pencroff şi Harbert erau înmărmuriţi. Ei nu se înşelaseră; în cursul nopţii de 19 spre 20 octombrie zăriseră un foc pe ţărmul insulei.

Da ! Hotărît lucru, exista un mister pe insulă ! O putere ciudată, fără îndoială binevoitoare pionierilor, care le aţîţa tot mai mult curiozitatea, se făcea simţită întotdeauna în momentul potrivit. Să fi trăind oare cineva ascuns în adîncurile insulei? Lucrul trebuia lămurit fără întîrziere.

Cyrus Smith le reaminti tovarăşilor săi purtarea ciudată a lui Top şi a-lui Jup, de cîte ori se. învîrteau în jurul gurii puţului, care punea Casa de Granit în legătură cu marea. El le povesti că cercetase puţul, în care nu găsise nimic neobişnuit. în cele din urmă, membrii coloniei hotărîră să scotocească insula în întregime, de îndată ce timpul se va face frumos.

Dar din ziua aceea Pencroff începu să fie neliniştit. Insula, pe care o socoteau un fel de domeniu al lor, parcă nu mai era a lui în întregime; avea simţămîntul că o împarte cu altul şi fără voia lui nu se mai simţea liber. Vorbea adesea cu Nab despre toate lucrurile astea inexplicabile şi amîndoi erau gata să creadă că insula Lincoln era cîrmuită de puteri supranaturale.

Între timp, la începutul lunii mai — noiembrie din zonele boreale — începu vremea rea. Iarna se vestea timpurie şi aspră, aşa că se apucară fără întîrziere de pregătirile de iarnă. De altfel, de data aceasta o aşteptau liniştiţi, oricît de grea ar fi fost ea. îmbrăcăminte din pîslă aveau din belşug, iar muflonii, din ce în ce mai numeroşi, le dădeau lînă destulă pentru fabricarea acestei stofe călduroase.

Bineînţeles că Ayrton primi şi el îmbrăcăminte potrivită. Cyrus îl pofti să petreacă iarna la Casa de Granit, unde era mai plăcut decît la stînă; Ayrton făgădui să fină de îndată ce-şi va isprăvi treaba, ceea ce şi făcu de la jumătatea lunii mai. Din acel moment Ayrton împărtăşi viaţa tuturor, căutînd să le ajute în orice împrejurare. Rămase însă trist şi abătut şi nu lua parte niciodată la plăcerile tovarăşilor săi.

Aproape toată iarna, a treia pe care o trăiau pe insula Lincoln, pionierii o petrecură închişi în Casa de Granit. Se dezlănţuiră furtuni groaznice şi vînturi turbate, care scuturau parcă stîncile din temelii. Uriaşe talazuri de fund ameninţau insula şi orice vas ancorat în apropiere ar fi pierit cu siguranţă. Pe o asemenea furtună, rîul Mercy crescu în două rînduri atît de năvalnic, încît se temeau ca podul şi podeţele de trecere să nu fie luate de ape. Pionierii fură nevoiţi să ia măsuri pentru a întări podeţele de pe plajă, pe care le înecau de fiecare dată valurile ce se spărgeau de ţărm.

E uşor de închipuit ce stricăciuni au putut produce aceste vîrtejuri, adevărate trombe marine, în care ploaia se amesteca cu zăpada. Moara şi curtea de păsări au avut cel mai mult de suferit. Pionierii erau adesea nevoiţi să facă reparaţii grabnice fără de care viaţa păsărilor ar fi fost serios ameninţată.

Din pricina timpului prost, mai multe perechi de jaguari şi cete de maimuţe se aventurară pînă la marginea platoului. Pionierii se temeau ca nu cumva fiarele cele mai îndrăzneţe şi mai sprintene, împinse de foame, să nu caute să treacă apa rîiilui, ceea ce era destul de lesne, acesta fiind îngheţat. Fără o supraveghere neîntreruptă, plantaţiile şi animalele domestice erau ameninţate să fie distruse. De multe ori, coloniştii se văzură siliţi să pună nuna pe arme, pentru a ţine la distanţă musafirii primejdioşi. Astfel că pionierii nu duceau lipsă de lucru, deoarece pe lîngă toate cîte trebuiau făcute pe afară, aveau multe lucrări şi în interiorul Casei de Granit. Pe un ger mare au avut loc cîteva vînători frumoase în mlaştinile Tadornelor. Gédéon Spilett şi Harbert, ajutaţi de Jup şi de Top, nu trăgeau nici un glonte fără folos în mulţimea de raţe, becaţine, lişiţe şi nagîţi.

Trecură astfel patru luni de iarnă cu adevărat aspră, adică iunie, iulie, august şi septembrie. Dar, la drept vorbind, Casa de Granit nu suferi prea mult de pe urma intemperiilor. Stîna de asemenea avu puţin de îndurat, fiind aşezată la adăpostul muntelui Franklin, unde nu ajungeau decît ultimele rafale, după ce se loviseră de pădurile şi culmile stîncoase ale litoralului. Stricăciunile de la fermă erau deci cu totul