În tot timpul iernii nu se rnai ivi nici o întîmplare inexplicabilă. Nu se petrecu nimic ciudat, deşi Pencroff şi Nab pîndeau toate incidentele, oricît de neînsemnate, care ar fi putut avea o cauză misterioasă. Top şi Jup nu se mai învîrteau în jurul puţului şi nu mai dădeau semne de nelinişte. Seria întâmplărilor supranaturale părea să fi încetat. în lungile seri de iarnă, vorbiră totuşi mult despre ele şi despre hotărîrea luată de a cerceta insula pînă în colţurile ei cele mai ascunse. Un eveniment grav, şi care ar fi putut avea urmări foarte neplăcute, veni să schimbe pentru un timp planurile lui Cyrus Smith şi ale tovarăşilor lui.

Era în octombrie, primăvara se apropia cu paşi repezi. Natura se trezea sub razele călduţe ale soarelui, iar copacii, abia înfrunziţi, formau insule luminoase în mijlocul verdelui întunecat al coniferelor.

Vă amintiţi desigur că Gédéon Spilett şi Harbert fotografiaseră, în mai multe rînduri, diferite părţi frumoase ale insulei.

Tot astfel, în ziua de 17 octombrie, pe la orele trei după-amiază, Harbert, fermecat de frumuseţea zilei, se gîndi să fotografieze întreg golful Uniunii, de la capul Mandibulei pînă la capul Ghearei.

Liniă orizontului se arcuia limpede, iar marea, dinspre care adia o briză uşoară, părea un lac liniştit, străpuns de luciri argintii.

Harbert aşezase aparatul în dreptul unei ferestre a Casei de Granit, de unde se vedea întreg golful şi plaja. Procedă ca de obicei şi apoi se duse să developeze clişeul într-un ungher întunecat al casei, unde îşi depozitase toate substanţele necesare operaţiei.

Întorcîndu-se la lumină, Harbert zări pe clişeu un punct foarte mic, care-i păta orizontul. încercă să scoată pata spălînd placa din nou, dar în zadar.

„O fi fost defectă sticla”, gîndi el.

Avu apoi curiozitatea să cerceteze defectul acesta cu o lentilă puternică, pe care o deşurubă dintr-un ochian.

Dar nici nu se uită bine şi scoase un ţipăt, iar clişeul fu cît pe-aci să-i scape din mînă.

Se repezi în camera în care se afla Cyrus Smith şi-i întinse clişeul şi lentila, arătîndu-i pata.

Cyrus Smith cercetă şi el punctul, apoi, luîndu-şi ochianul, se repezi la fereastră.

Inginerul scrută cu privirea întreaga zare, oprindu-se în cele din urmă asupra punctului căutat. Lăsînd ochianul, rosti un singur cuvînt:

— Corabie !

Şi într-adevăr, în dreptul insulei Lincoln se zărea în larg un vas.

Sfârşitul părţii a doua

PARTEA A III-A – TAINA INSULEI

CAPITOLUL I

Salvare sau pieire ? Ayrton e chemat. Discuţie importantă. Nu este Duncan-ul. Un vas suspect. Măsurile ce se iau. Vasul se apropie. O lovitură de tun. Corabia ancorează în dreptul insulei. Noaptea.

Naufragiaţii aerului se aflau de doi ani şi jumătate pe insula Lincoln şi nu izbutiseră încă să intre în legătură cu semenii lor. O singură dată încercase reporterul să comunice cu restul lumii, încredinţînd unei păsări o notă, în care se dezvăluia existenţa lor pe insulă, dar nu puteau şti care fusese soarta acelei hîrtii. Doar Ayrton ajunsese pe insulă, mărind numărul membrilor coloniei, în împrejurările pe care le cunoaştem. Şi iată că în ziua de 17 octombrie, pe această mare, veşnic pustie, apăreau pe neaşteptate în apropierea insulei alţi oameni.

Nu mai încăpea nici o îndoială ! În larg se zărea o corabie ! Nu se putea însă şti dacă vasul trecea numai în depărtare, sau se va opri pe insulă. În cîteva ore pionierii aveau să cunoască lucrul acesta.

Cyrus Smith şi Harbert îi chemară pe Gédéon Spilett, Pencroff şi Nab în sala mare a Casei de Granit şi le împărtăşiră cele ce se petreceau. Pencroff luă ochianul, cercetă repede pînă ce dădu de punctul care apăruse ca o mică pată pe clişeul fotografic şi constată apoi cu o voce ciudat de liniştită:

— Drace! E într-adevăr o corabie.

— Se îndreaptă spre noi ? întrebă Gédéon Spilett. Încă nu pot spune nimic, răspunse Pencroff. La orizont se zăreşte numai catargul, nu şi vreo parte din corpul vasului.

— Ce trebuie să facem ? întrebă băiatul.

— S-aşteptăm ! răspunse Cyrus Smith.

Pionierii păstrară mult timp tăcere, năpădiţi de toate acele gînduri, emoţii, temeri şi speranţe pe care le poate stîrni o astfel de întîmplare - cea mai importantă dintre toate cîte se petrecuseră de cînd ajunsesera pe insula Lincoln.

Ei fuseseră cruţaţi de soarta acelor naufragiaţi care, părăsiţi pe vreo insulă stearpă, îşi smulg o existenţă mizerabilă din sînul unei naturi vitrege, oameni care, prin forţa împrejurărilor, sunt mînaţi într-una de dorul să revadă ţinuturi locuite. Pencroff şi Nab, mai ales, se socoteau fericiţi şi bogaţi şi cu greu s-ar fi putut hotărî să-şi părăsească insula. Se obişnuiseră de altfel cu viaţa asta nouă, în mijlocul unui domeniu pe care îl civilizaseră doar cu ajutorul inteligenţii lor! Şi totuşi, vasul acesta putea să aducă ştiri de pe continent, însemna, poate, chiar o părticică din patria lor, care le venea astfel întru întîmpinare ! Şi e lesne de înţeles că inimile lor băteau puternic la gîndul că pe bordul acestui vas se aflau semenii lor!

Din cînd în cînd Pencroff lua ochianulşi se aşeza la fereastră. Cerceta cu mare grijă corabia, care acum se afla la douăzeci de mile spre est. Pionierii încă.nu aveau cum să-şi semnaleze prezenţa. Un pavilion nu putea fi zărit de la asemenea depărtare, o detunătură nu putea fi auzită, un foc n-ar fi fost văzut.

Totuşi era greu de crezut că insula, străjuită de muntele Franklin, va scăpa vederii posturilor de observaţie de pe vas. Pe de altă parte, se prea putea ca nava să n-aibă nici un motiv să se apropie de un ţărm şi ajunsese din întîmplare în această regiune a Pacificului, unde doar insula Tabor era trecută pe hartă, insulă aşezată şi ea cu totul în afara drumului vaselor ce mergeau spre Polinezia, Noua Zeelandă şi coastele Americii.

Deodată Harbert strigă:

— N-o fi Duncan-ul ?

După cum ştim, Duncan era yaehtul lordului Glenarvan, care îl lăsase pe Ayrton pe insula Tabor şi trebuia să vină într-o bună zi să-l ia. Şi, deoarece insula aceasta nu era prea departe de insula Lincoln, un vas