care s-ar fi îndreptat spre una din ele n-ar fi putut să nu treacă prin faţa celeilalte. Erau situate doar la o depărtare de 150 mile longitudine şi 75 mile latitudine una de alta.

— Să-l înştiinţăm pe Ayrton, spuse Gédéon Spilett, şi să-l chemăm de îndată aici. Numai el ne poate spune dacă acesta este Duncan-ul.

Găsind cu toţii că ideea e bună, Spilett telegrafie la stînă:

— Vino repede!

Peste cîteva minute, Ayrton răspundea:

— Sosesc !

Apoi pionierii continuara să observe vasul.

— Dacă este Duncan-ul, spuse Harbert, Ayrton îl va recunoaşte îndată. Doar a trăit cîtva timp pe bordul lui.

— Şi ce tulburat are să fie, adăugă Pencroff, dacă este chiar Duncan-ul!

— Da, răspunse Cyrus Smith, dar acum Ayrton este vrednic să se întoarcă pe Duncan. Bine-ar fi să fie într-adevăr yachtul lordului Glenarvan, pentru că orice alt vas m-ar pune rău pe gînduri. Mările astea au o faimă rea şi mă tem să nu primim pe insulă vizita unor piraţi malaezi.

— În cazul acesta ne vom apăra ! strigă Harbert.

— Fără îndoială, dragul meu, răspunse inginerul, zîmbind, — totuşi socot că ar fi mai bine să nu fim nevoiţi să ne apărăm.

— Am de făcut o observaţie, interveni Gédéon Spilett. Insula Lincoln e necunoscută, nefiind trecută nici pe hărţile cele mai noi. Nu crezi oare, Cyrus, că orice vas care zăreşte un ţărm nou va căuta mai curînd să-l cerceteze, decît să fugă de el ?

— Aveţi dreptate, spuse Pencroff.

— Aşa cred şi eu, adăugă inginerul. Ba este chiar de datoria oricărui căpitan de vas să semnaleze şi prin urmare să se apropie şi să cerceteze orice insulă necunoscută, cum ar fi de exemplu insula Lincoln.

— Bine, zise Pencroff, să presupunem că vasul se apropie şi ancorează lîngă insulă. Ce facem atunci ?

Această întrebare neaşteptată rămase mai întîi fără răspuns. Dar după cîteva clipe de gîndire, Cyrus Smith răspunse liniştit cum îi era obiceiul:

— Atunci, dragii mei, iată ce va trebui să facem: să ne punem în legătură cu vasul, să cerem să ne ia pe bordul lui şi să părăsim insula, după ce o vom fi luat în stăpînire în numele ţării noastre. Apoi să ne întoarcem cu toţi cei ce vor dori să se stabilească aci împreună cu noi şi să înzestrăm Republica americană cu o staţiune folositoare în această parte a Pacificului !

— Ura ! strigă Pencroff, frumos dar va primi ţara noastră o insulă în parte colonizată, cu regiuni purtînd numiri geografice, avînd un port natural, rezerve îndestulătoare de apă dulce, drumuri practicabile, o linie telegrafică, un şantier, o uzină ! Nu-i mai rămîne decît să înscrie numele insulei Lincoln pe hărţi !

— Dar dacă pune altcineva stăpînire pe insulă în lipsa noastră ? observă Gédéon Spilett.

— Ei, drăcie ! strigă marinarul. Atunci mai bine rămîn aici s-o păzesc şi cred că vă închipuiţi că n-ar putea nimeni să mi-o fure ca pe un ceas de buzunar !

Timp de o oră nu-şi dădură seama dacă vasul se îndreaptă spre insula Lincoln sau nu. Părea să se fi apropiat, totuşi, Pencroff nu putea să-i determine direcţia. De altfel, briza care sufla dinspre nord-est părea să mîne vasul spre insulă, iar marea era atît de liniştită, încît străinii puteau să se apropie fără frică, deşi adîncimile din acele locuri nu erau însemnate pe hartă.

Pe la orele patru - o oră după ce fusese chemat - Ayrton sosi la Casa de Granit. Intră în sala mare, spunînd:

— La ordinele dumneavoastră, domnilor!

Cyrus Smith îi întinse mîna, ca de obicei, conducîndu-l la fereastră.

— Ayrton, te-am chemat să-ţi anunţăm un lucru foarte important. În larg se zăreşte un vas.

Omul mai întîi păli şi privirea i se tulbură o clipă. Apoi cercetă zarea, plecîndu-se în afară, dar nu văzu nimic.

— Ia ochianul, spuse Gédéon Spilett, şi uită-te bine, Ayrton. S-ar putea ca vasul acesta să fie Duncan-ul, venit să te repatrieze.

— Duncan-ul ! şopti Ayrton. A şi sosit!

Cuvintele îi scăpaseră parcă fără voia lui şi îşi ascunse obrazul în palme.

I se părea oare că doisprezece ani de singurătate pe o insulă pustie nu erau o ispăşire suficientă ? Vinovatul pocăit nu se socotea încă vrednic de iertare, atît în ochii săi, cît şi în ochii semenilor săi ?

— Nu, nu ! zise el. Nu poate fi Duncan-ul !

— Uită-te bine, Ayrton, îi spuse inginerul. Trebuie să ştim din timp cu ce vas avem de-a face.

— Este într-adevăr un vas, dar nu cred să fie Duncan-ul.

— Şi de ce n-ar fi el ? întrebă Gédéon Spilett.

— Pentru că Duncan-ul este un vas cu aburi, iar eu nu zăresc nici o umbră de fum, nici deasupra, nici în urma corăbiei.

— Poate că deocamdată, vîntul fiind prielnic, se foloseşte numai de pînze, vrînd să facă economie de cărbune, aflîndu-se atît de departe de orice ţărm, observă Pencroff.

— S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Pencroff, răspunse Ayrton. Poate că vasul şi-a stins focurile. Să aşteptăm să se apropie de coastă şi în curînd vom fi lămuriţi.

După aceste cuvinte, Ayrton se retrase într-un colţ al sălii unde rămase tăcut. Pionierii discutau într-una despre vasul necunoscut. Ayrton însă nu lua parte la conversaţie.

Erau cu toţii atît de tulburaţi, încît le era cu neputinţă să-şi mai vadă de treburile obişnuite. Gédéon Spilett şi Pencroff, deosebit de frămîntaţi, nu puteau sta o clipă locului. Harbert era curios. Doar Nab era cu desăvîrşire liniştit. Cît despre inginer, el era preocupat şi părea mai curînd că se teme decît că doreşte sosirea vaporului.

Între timp, nava se mai apropiase. Cu ajutorul ochianului, îşi dădură seama că era vorba de un vas de curse lungi, şi nu de una din acele corăbii uşoare de care se slujesc de obicei piraţii Pacificului. Neliniştea inginerului putea fi deci neîntemeiată, iar prezenţa vasului în apele insulei Lincoln nu mai părea să prezinte un pericol pentru locuitorii ei. După o îndelungă cercetare, Pencroff afirmă că vasul era un „bric”{28} şi că se apropia oblic de coastă, plutind cu pînzele mici întinse.

Dar, mergînd în felul acesta, vasul avea să dispară curînd după capul Ghearei, urmînd direcţia sudvest.