cine-i ucigaşul, uite-l colo, în fața ferestrei, cu afurisitul acela de zâmbet superior pe față. N-a putut să aştepte să treacă măcar anul ca să se însoare cu prima fată care i-a ieşit în cale. Iată-l, iată asasinul. El se numeşte domnul Maximilian de Winter. Priveşte-l bine. O să arate frumos, în spânzurătoare, nu-i așa?

Și Favell începu să râdă, râsul unui beţiv, ascuţit și exagerat, răsucind într-una scrisoarea Rebeccăi între degete.

24 Capitolul 24

Domnul fie lăudat pentru râsul lui Favell. Dumnezeu fie binecuvântat pentru degetul lui întins, fața lui congestionată, ochii lui injectaţi de sânge, Dumnezeu fie binecuvântat că se clătina pe picioare. Căci cu aceasta și l-a îndepărtat pe colonelul Julyan și l-a făcut să fie de partea noastră. Văzui scârba zugrăvită pe chipul lui și buzele crispându-i-se repede. Colonelul Julyan nu-l credea. Colonelul Julyan era de partea noastră.

— Omul ăsta este beat, zise el. Nu știe ce vorbeşte.

— Sunt beat? urlă Favell. Eu nu, dragul meu prieten. Poţi să fii magistrat până poimâine și colonel pe deasupra, asta nu-mi insuflă teamă. De data asta am legea de partea mea și n-o să mă las dus de nas. Mai sunt și alți magistraţi în această ţară josnică. Oameni, care au ceva în cap și care înţeleg ce înseamnă dreptatea. Nu soldaţi scoşi la pensie pentru incompetenţă și care se plimbă cu medaliile de tinichea pe piept. Max de Winter a ucis-o pe Rebecca și am s-o dovedesc.

— O clipă, domnule Favell, zise cu blândeţe colonelul Julyan. Ai asistat la interogatoriu, nu-i așa? Îmi amintesc că te-am văzut. Dacă ai avut convingerea că se face o nedreptate, de ce n-ai spus-o numaidecât juriului, judecătorului? De ce n-ai arătat această scrisoare?

Favell îl privi și începu să râdă.

— De ce? făcu el. Iac-aşa, pentru că nu-mi plăcea.

Preferam să-i spun două vorbe lui de Winter personal.

— De aceea ţi-am telefonat, interveni Maxim, plecând de la fereastră. I-am pus aceeaşi întrebare. De ce n-a împărtăşit bănuielile sale judecătorului? Mi-a spus că nu-i bogat și că dacă o să am grijă să-i asigur două până la trei mii de lire rentă pe viaţă, o să mă lase în pace. Frank și nevasta mea erau aici. Amândoi l-au auzit. Îi poți întreba.

— E absolut adevărat, domnule, confirmă Frank, e pur și simplu un şantaj.

— Bineînțeles, spuse colonelul Julyan, numai că şantajul nu e niciodată foarte pur și nici deosebit de simplu. Poate pricinui o mulţime de nemulţumiri multor persoane, chiar dacă şantajistul e în cele din urmă închis. Uneori și nevinovaţii sunt duşi la închisoare. În cazul de față vrem să evităm asta. Nu știu dacă eşti destul de sobru ca să răspunzi la întrebările mele. Favell, dar dacă îţi domoleşti tonul și eviţi digresiunile inutile, vom putea pune repede capăt acestei afaceri. Ai adus o gravă acuzare lui de Winter. Această acuzaţie se bizuie pe vreo dovadă?

— O dovadă? zise Favell. Ce-ţi mai trebuie! Nu sunt de ajuns găurile făcute în corabie?

— Fireşte că nu, doar dacă poți cita un martor care l-a văzut făcându-le. Unde ţi-e martorul?

— La dracu martorii! zise Favell. Nu mai încape îndoială. Winter le-a făcut. Cine altul ar fi putut-o ucide pe Rebecca?

— Kerrith are numeroşi locuitori, răspunse colonelul Julyan. N-ai mai multe dovezi împotriva lui de Winter, cum n-ai avea, de pildă, împotriva mea.

— Văd eu ce este, zise Favell. Ești de partea lui. Nu vrei să-l părăseşti pe de Winter pentru că mănânci la el, iar el la dumneata. E un om de seamă în ținut. E proprietarul Manderley-ului. Sărmane snob!

— Bagă de seamă, Favell, bagă de seamă!

— Vă credeţi cei mai tari, nu? Credeţi că procesul meu nu se poate susţine în fața unui tribunal. O să vă găsesc dovezi, nu vă fie teamă. Vă spun că de Winter a ucis-o pe Rebecca din pricina mea. Ştia că sunt amantul ei și era gelos, grozav de gelos. Ştia că ea m-aştepta în căsuţa de pe plajă și s-a dus în noaptea aceea și a ucis-o. Apoi i-a transportat trupul pe iaht, pe care l-a scufundat.

— E o ipoteză destul de ingenioasă în felul ei, Favell, dar îţi repet că n-ai nicio dovadă. Prezintă un martor, care a văzut toate astea și o să încep să te iau în serios. Cunosc căsuţa de pe plajă. Un fel de pavilion pentru picnicuri, nu-i așa? Doamna de Winter avea obiceiul să ţină acolo echipamentul pentru iaht. Povestea dumitale ar câştiga dacă ai putea transforma căsuţa într-o vilă cu alte cincizeci de copii identice în jurul ei. Ar exista atunci o şansă ca unul din locatari să fi văzut întreaga desfăşurare a acestei întâmplări.

— Aşteaptă, zise încet Favell, aşteaptă… Există o şansă ca de Winter să fi fost văzut în noaptea aceea. O şansă serioasă. Ar merita osteneala să cercetăm în această direcţie. Ce-ai spune dacă aş avea un martor?

Colonelul Julyan înălţă din umeri. Îl văzui pe Frank aruncând o privire întrebătoare soţului meu. Maxim nu zise nimic. Îl priveam pe Favell. Deodată am înțeles ce voia să spună. Și într-o străfulgerare de teamă și groază, înţelesei că spunea adevărul. Fusese un martor în noaptea aceea. Mici fraze îmi reveneau în memorie. Cuvinte pe care nu le înţelesesem, cuvinte pe care le luasem drept gânduri răzleţe ale unui biet nătâng. „Ea, e la fund, nu-i așa? Ea n-o să se întoarcă”. „N-am spus nimănui”. „N-o să fie regăsită, nu-i așa? Peştii au mâncat-o, nu-i așa?” „Ea n-o să se mai întoarcă”. Ben știa. Ben văzuse. Ben, cu mintea lui de nătâng, fusese martor la tot. El se ascunsese în noaptea aceea în pădure. Îl văzuse pe Maxim ducând iahtul pe mare și întorcându-se singur în barcă. Simţii cum îmi piere tot sângele din obraji. Mă sprijinii de pernele fotoliului.

— E idiotul satului care își petrece vremea pe plajă, zise Favell. Se învârtea totdeauna pe acolo când veneam să mă întâlnesc cu Rebecca. L-am văzut adeseori. Dormea în pădure sau pe plajă când era