cald. Băiatul e ţicnit, n-ar veni niciodată singur. Dar dacă a văzut ceva în noaptea aceea, mă însărcinez eu să-l fac să vorbească. Și există o şansă grozavă, ca el să fi văzut ceva.

— Cine-i? Despre cine vorbeşte? întrebă colonelul Julyan.

— Vrea să vorbească despre Ben, zise Frank, aruncând o nouă privire lui Maxim. E băiatul unuia din fermierii noştri. Dar nu știe ce spune, nici ce face. E idiot din naştere.

— Ce are a face? spuse Favell. Are ochi, nu? Ştie ce vede. N-o să aibă de spus decât da sau nu. Începe să vă agaseze, nu? Nu mai aveți siguranţa aceea minunată!

— Ar putea fi găsit băiatul și să-l interogăm? întrebă colonelul Julyan.

— Desigur, zise Maxim. Frank, spune-i lui Robert să dea o fugă până la fermă și să-l aducă.

Frank șovăi. Văzui că mă priveşte cu coada ochiului.

— Du-te, pentru Dumnezeu! îndemnă Maxim. Trebuie să sfârşim odată cu povestea asta.

Frank ieşi. Eu începui să simt din nou durerea aceea veche în piept.

Frank se întoarse după câteva minute.

— Robert mi-a luat mașina, zise el. Dacă Ben e acasă, nu durează mai mult de zece minute până se întoarce.

— Pe ploaia asta e sigur acasă, zise Favell. O să vină și o să vedeţi cum o să-l fac eu să vorbească.

Râse, privindu-l pe Maxim. Era tot roşu la față. Emoţia îl făcea să năduşească; pe frunte îi curgeau mici picături de sudoare. Observai că ceafa i se revărsa pe deasupra gulerului și că urechile îi erau aşezate foarte jos. N-o să-şi păstreze multă vreme această înfăţişare înfloritoare. Era de pe acum în declin, buhăit. El luă altă ţigară.

— Aici, la Manderley, alcătuiţi un adevărat mic sindicat, spuse el. Niciunul nu-l trădează pe celălalt. Până și magistratul ţinutului face parte din bandă. O iert, fireşte, pe tânăra soţie. O soţie nu depune niciodată mărturie împotriva bărbatului ei. Fireşte că l-au învăţat lecţia și pe Crawley. Ştie că dacă ar spune adevărul și-ar pierde slujba. Și dacă văd limpede în sufletul lui, e și cu puţină pizmă împotriva mea. N-ai avut prea mult succes la Rebecca, nu-i așa, Crawley? Plimbarea sub clar de lună n-a dat rezultatul pe care-l doreai? De astă dată e mai ușor. Tânăra nevastă o să-ți fie recunoscătoare că-i întinzi brațul dumitale frăţesc de fiecare dată când o să leşine. O să-i prindă foarte bine acest braţ când o să audă că judecătorul îi osândeşte bărbatul la moarte.

Totul se petrecu foarte repede. Prea repede, ca să pot înţelege ce făcea Maxim. Dar îl văzui pe Favell clătinându-se, împiedicându-se de brațul divanului și întinzându-se pe jos. Iar Maxim stătea în picioare lângă el. Mă simțeam foarte prost. Era ceva umilitor în faptul că Maxim îl lovise pe Favell. Aș fi preferat să nu fi asistat la asta. Colonelul Julyan nu zise nimic. Era foarte întunecat la față. El le întoarse spatele și veni spre mine.

— Cred că ar fi mai bine să te duci sus, îmi zise dânsul blajin.

Eu clătinai din cap. — Nu, am şoptit, nu.

— În starea în care se află individul ăsta, e capabil să spună orice. Ce-ai văzut, n-a fost prea frumos, nu-i așa? Soţul dumitale are, fireşte, dreptate, dar e regretabil că acest lucru s-a întâmplat în fața dumitale.

N-am răspuns nimic. Îl priveam pe Favell, care se ridică încet, apoi se aşeză greoi pe divan, ducându-şi batista la obraz.

— Ceva de băut, daţi-mi ceva de băut.

Maxim îl privi pe Frank, care ieşi. Niciunul din noi nu vorbea. Frank se întoarse aproape numaidecât cu whisky și sifon pe o tavă. Le amestecă într-un pahar, pe care i-l dădu lui Favell. Acesta bău cu lăcomie, ca un animal. Felul în care își ducea paharul la gură dovedea o senzualitate urâtă. Buzele i se încreţeau ciudat pe pahar. Avea o urmă roşie pe falcă, în locul unde-l lovise Maxim. Maxim se întoarse la fereastră. Îl privii pe colonelul Julyan și văzui că-l cerceta pe Maxim. Privirea lui era ciudat de pătrunzătoare. Inima începu să-mi bată foarte tare. De ce-l privea colonelul Julyan pe Maxim?

Asta însemna că începea să se îndoiască, să-l suspecteze? Maxim nu-l vedea. El se uita cum plouă. Cernea de sus o burniţă măruntă și deasă. Zgomotul umplea odaia. Favell își termină whiskyul și puse paharul pe masa de lângă divan. Răsuflă adânc. Nu ne privea pe niciunul. Se uita la covorul de la picioarele lui.

Soneria telefonului răsună deodată în odaia alăturată. Frank se duse să răspundă. El se întoarse aproape numaidecât și se uită la colonelul Julyan.

— E fata dumitale, zise el. Întreabă dacă trebuie să te mai aştepte la masă.

Colonelul Julyan clătină din mână cu nerăbdare.

— Spune-le să se aşeze la masă, zise el, spune-le că nu știu când o să mă întorc. Se uită la ceas. Ce idee să telefoneze, bombăni dânsul. Şi-a și găsit momentul.

Frank se întoarse în odăiţă, ca să transmită răspunsul. Mă gândeam la tânăra de la celălalt capăt al firului. Era, probabil, aceea care juca golf. Mi-o închipuiam spunând surorii sale: „Tata zice să ne aşezăm la masă. Ce-o fi făcând acolo? Biftecul o să fie ca o talpă de gheată”. Mica lor gospodărie dată peste cap din cauza noastră. Obiceiurile din fiecare seară tulburate. Toate aceste iţe în mod absurd încurcate, pentru că Maxim o ucisese pe Rebecca. Îl privii pe Frank. Chipul lui era palid și serios.

— L-am auzit pe Robert întorcându-se cu mașina, zise el colonelului Julyan. Fereastra de colo dă spre aleea pentru maşini.

El ieşi din bibliotecă în hol. Favell ridicase capul la cuvintele lui Frank. Se sculă și rămase în picioare, cu ochii ţintă la uşă. Avea un zâmbet răutăcios pe față.

Uşa se deschise și intră Frank. El se întoarse ca să vorbească cuiva rămas în hol.

— Haide, Ben, spuse el încet, domnul de Winter vrea să-ți dea ţigări. N-ai de ce te teme.

Ben intră sfios. Își ţinea pălăria impermeabilă în mână. Părea ciudat și neîmbrăcat, fără pălărie. Observai pentru prima oară că avea capul ras. Arăta îngrozitor.

S-ar fi spus că lumina îl orbea. Privea cu o înfăţişare neroadă în jurul odăii, clipind