Nietzsche sări în picioare la această dezvăluire.

  — Deci toate astea au fost prefăcătorie?

  — La început, recunoscu Breuer. Planul meu era să te „manevrez", să fac pe pacientul cooperant şi să inversez treptat rolurile, făcând în aşa fel încât tu să devii pacientul. Dar apoi, adevărata ironie a survenit când am devenit ceea ce pretindeam a fi, când rolul meu de pacient a devenit realitate.

  Ce mai era de spus? Scormonindu-şi mintea pentru alte amănunte, Breuer nu mai găsi niciunul. Mărturisise totul.

  Cu ochii închişi, Nietzsche lăsă capul în jos, apucân-du-şi-l cu amândouă mâinile.

  — Friedrich, te simţi bine? întrebă Breuer îngrijorat.

  — Capul meu – văd străfulgerări de lumină – cu amândoi ochii! Vederea mea.

  Breuer îşi asumă imediat rolul de medic.

  — O migrenă încearcă să se instaleze. în faza asta, o putem opri. Cel mai bun lucru e cofeină cu ergotamină. Nu te mişca! Vin imediat.

  Ieşind din cameră, cobori în fugă scările până la pupitrul central al asistentelor şi apoi la bucătărie. Se întoarse după câteva minute ducând o tavă pe care se aflau o ceaşcă, un ibric cu cafea tare, apă şi nişte tablete.

  — Mai întii înghite tabletele astea – ergotamină şi nişte săruri de magneziu pentru a-ţi proteja stomacul de acţiunea cafelei. Apoi te rog să bei toată cafeaua din ibricul ăsta.

  După ce Nietzsche înghiţi pastilele, Breuer întrebă:

  — Vrei să te întinzi?

  — Nu, nu, trebuie să terminăm de vorbit!

  — Lasă-ţi capul pe spătarul fotoliului. O să fac întuneric în cameră. Cu cât mai puţine stimulente vizuale, cu atât mai bine. Breuer lăsă storurile celor trei ferestre, apoi pregăti o compresă rece, pe care o puse pe ochii lui Nietzsche. Rămaseră tăcuţi câteva minute, în întuneric. Apoi Nietzsche vorbi, cu un glas liniştit.

  — E atâta bizantinism, Josef, între noi – arata bizantinism, totul atât de necinstit, de două ori necinstit!

  — Ce altceva putem face?

  — Breuer vorbea încet şi blând, ca să nu stârnească migrena.

  — Poate că n-ar fi trebuit să accept de la început. Să-ţi fi spus mai devreme? Te-ai fi răsucit pe călcâie şi ai fi plecat pentru totdeauna!

  Nici un răspuns.

  — Nu-i aşa? întrebă Breuer.

  — Da, aş fi prins primul tren care pleca din Viena. Dar m-ai minţit. Mi-ai făcut promisiuni.

  — Şi le-am onorat pe toate, Friedrich. Am promis să-ţi ascund numele, şi mi-am ţinut această promisiune. Iar când Lou Salome s-a interesat de tine – a pretins să-i dau informaţii, mai exact – am refuzat să vorbesc despre tine. Am refuzat până şi să-i spun că ne vedem. Şi încă o promisiune pe care am ţinut-o, Friedrich. îţi aminteşti că ţi-am spus că atunci când erai în comă ai rostit câteva fraze?

  Nietzsche dădu din cap.

  — O altă frază era „Ajută-mă!" Ai repetat-o de mai multe ori.

  — Ajută-mă!" Am spus eu asta?

  — De mai multe ori! Bea în continuare, Friedrich.

  Cum Nietzsche îşi golise ceaşca, Breuer o umplu din nou cu cafeaua tare.

  — Nu-mi amintesc nimic' Nici „Ajută-mă" şi nici cealaltă frază, „Nici o portiţă" – nu eu vorbeam.

  — Dar era vocea ta, Friedrich. O parte din tine îmi vorbea, şi acelui „tu" i-am promis ajutorul meu. Şi n-am trădat niciodată acea promisiune. Mai bea nişte cafea. Patru ceşti pline este reţeta mea.

  În timp ce Nietzsche bea din cafeaua amară, Breuer îi rearanjă compresa rece pe frunte.

  — Ce-ţi mai face capul? Luminile? Vrei să te opreşti din vorbit şi să te odihneşti o vreme?

  — Mi-e mai bine, mult mai bine, spuse Nietzsche cu o voce slabă. Nu, nu vreau să mă opresc. Dacă m-aş opri, asta m-ar agita mai mult decât dacă vorbesc. Sunt obişnuit să lucrez când mă simt aşa. Dar mai întâi lasă-mă să încerc să-mi relaxez muşchii de la tâmple şi din vârful capului.

  Trei, patru minute, el respiră încet şi profund, în timp ce număra cu voce joasă, apoi vorbi.

  — Gata, acum e mai bine. Adesea număr când respir şi îmi imaginez muşchii relaxându-se la fiecare numărare. Uneori mă concentrez numai asupra respiraţiei. Ai observat vreodată că aerul pe care îl inspiri e mai rece decât acela pe care îl expiri?

  Breuer privea şi aştepta. Slavă Domnului că a survenit migrena asta! se gândi el. îl forţează pe Nietzsche, chiar şi pentru scurtă vreme, să rămână pe loc. Sub compresa rece, nu i se vedea decât gura. Mustaţa îi tremură ca şi când ar fi fost gata să spună ceva, apoi, după câte se părea, se răzgândi.

  În cele din urmă, Nietzsche zâmbi.

  — Tu credeai că mă manipulezi, iar eu am crezut tot timpul că eu te manipulez pe tine.

  — Dar, Friedrich, ceea ce a fost conceput ca manipulare s-a transformat acum în sinceritate.

  — Şi – ah! – în spatele tuturor era Lou Salomă, în poziţia ei favorită, ţinând hăţurile, cu cravaşa în mână, conducându-ne pe amândoi. Mi-ai spus foarte multe, Josef, dar ai omis un lucru.

  Breuer întinse mânile, cu palmele în sus.

  — Nu mai am nimic de ascuns.

  — Motivele tale! Toate astea – complotul ăsta, drumul ăsta ocolit, timpul pierdut, energia. Tu eşti un medic ocupat. De ce ai făcut asta? De ce ai acceptat să te implici?

  — Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu de multe ori, spuse Breuer. Nu cunosc alt răspuns decât că a fost pentru a o mulţumi pe Lou Salome. Într-un fel, m-a fermecat. N-am putut-o refuza.

  — Şi totuşi ai refuzat-o ultima dată când a apărut în biroul tău.

  — Da, dar între timp te cunoscusem pe tine, îţi făcusem promisiuni. Crede-mă, Friedrich, n-a fost încân-tată.

  — Te felicit că i-ai ţinut piept –