din cutie, ne-am aşezat pe veranda învăluită în lumina înserării şi ea a început să-şi încerce parcă instrumentul cu o fugă de Bach. Unele porţiuni le-a cântat mai rar, altele mai repede, sau detaşat, sau sentimental şi părea evident încântată de sunetele pe care le scotea chitara. Când cânta la chitară, Reiko arăta ca o fetişcană de şaptesprezece-optsprezece ani, care îşi admira o rochie nouă. Ochii îi străluceau, iar buzele uşor ţuguiate se conturau într-un zâmbet calm. După ce-a terminat de cântat, s-a rezemat de stâlpul verandei şi a privit cerul, dusă pe gânduri.

  — Pot să te întreb ceva?

  — Da, te rog, răspunse Reiko. Tocmai mă gândeam cât îmi e de foame.

  — Nu ai de gând să te duci să-ţi vezi soţul şi fiica dacă tot eşti aici? Sunt în Tokyo, nu?

  — Nu, în Yokohama, dar nu mă duc la ei. Parcă ţi-am mai spus că e mai bine pentru ei să nu mai aibă de-a face cu mine. Ei au început o viaţă nouă, iar mie mi-ar fi teribil de greu să-i întâlnesc. Cel mai bine este să nu ne mai vedem.

  Reiko a mototolit pachetul gol de Seven Stars, l-a aruncat şi şi-a scos din bagaje un pachet plin. L-a desfăcut, a băgat o ţigară în gură, dar nu a aprins-o.

  — Eu sunt o fiinţă terminată. Ceea ce vezi tu acum în faţa ochilor este doar o amintire a ceea ce am fost cândva. Cea mai importantă parte a mea – mă refer la cea interioară – a murit de mult şi eu nu fac altceva acum decât să trăiesc cu acea amintire îndepărtată.

  — Dar mie îmi place de tine, Reiko, aşa cum eşti, chiar dacă tu te consideri doar o prelungire a acelei amintiri. Şi vreau să-ţi mai spun un lucru, chiar dacă pentru tine nu are mare importanţă: sunt foarte bucuros că porţi hainele lui Naoko.

  Reiko zâmbi şi mai aprinse o ţigară.

  — Deşi eşti tânăr, ştii foarte bine să faci o femeie să se simtă fericită.

  — Nu spun decât ceea ce gândesc, am zis, înroşindu-mă.

  — Da, normal, comentă Reiko, zâmbind.

  Între timp orezul fiersese, aşa că am luat tigaia şi am uns-o, pregătind şi ingredientele pentru sukiyaki.

  — Te rog să-mi confirmi că nu visez, spuse Reiko, atentă la ceea ce făceam.

  — Este sută la sută sukiyaki adevărat… dacă iau în considerare experienţa mea de bucătar, am afirmat eu.

  Fără să mai scoatem o vorbă, am atacat sukiyaki-ul cu beţişoarele, am băut bere şi apoi am mâncat orez. Atras de mirosul de mâncare, s-a apropiat de noi un pescăruş şi i-am dat şi lui nişte carne. După ce am mâncat pe săturate, ne-am rezemat de stâlpul verandei şi am privit luna.

  — Eşti satisfăcută? am întrebat eu.

  — Nici n-am cuvinte, mormăi Reiko, parcă cu oarecare greutate. N-am mâncat în viaţa mea atât de mult.

  — Ce vrei să faci acum?

  — Să fumez o ţigară şi apoi să merg la baia publică. Părul meu e într-un hal… trebuie să mă spăl pe cap.

  — E-n regulă. E o baie publică în apropiere.

  — Apropo, Watanabe, aş vrea să te întreb ceva şi îmi răspunzi numai dacă vrei. Te-ai culcat cu fata aceea? Midori…

  — Adică vrei să ştii dacă am făcut amor cu ea? Nu încă. Ne-am decis să nu o facem până ce nu se lămuresc toate lucrurile.

  — Şi acum s-au lămurit, nu?

  Am dat din cap de parcă nu mi-ar fi fost clar unde vrea să bată.

  — Vrei să spui că s-au lămurit toate acum că a murit Naoko?

  — Nu, nu-i vorba de asta.

  — Oricum, ai decis cu mult înainte de a muri Naoko că nu te poţi despărţi de acea Midori. Nu contează dacă Naoko trăieşte sau nu, aceasta nu are absolut nici o legătură cu decizia ta. Tu ai ales-o pe Midori. Naoko a ales moartea. Eşti om în toată firea acum, aşa că trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru alegerea făcută. Dacă nu, se duce de râpă totul.

  — Da, dar nu pot să o uit, am zis eu. I-am promis lui Naoko că o voi aştepta şi nu am aşteptat-o. Până la urmă, i-am întors spatele. Nu spun că e de vină cineva anume, e doar vina mea şi-atât. Cred că şi dacă nu i-aş fi întors spatele, situaţia ar fi fost aceeaşi. Naoko alegea, oricum, moartea. Da, dar nu asta contează. Ceea ce mă doare este că nu mi-o pot ierta. Tu spui că nu te poţi împotrivi legilor firii, iubirii care îţi dă târcoale, dar nu uita că relaţia mea cu Naoko nu a fost chiar atât de simplă. Dacă stai să te gândeşti mai bine, noi doi ne-am aflat de la bun început la graniţa dintre viaţă şi moarte.

  — Dacă simţi vreo durere în suflet legată de moartea lui Naoko, n-ai decât să trăieşti cu ea tot restul vieţii. Dacă tu consideri că ai ceva de învăţat din asta, te rog să înveţi. Făcând însă abstracţie de aceste două aspecte, tu şi Midori trebuie să fiţi fericiţi. Durerea ta nu are nimic de-a face cu Midori. Dacă vei continua să o superi mai mult decât până acum, s-ar putea ca rana ei sufletească să nu se mai vindece. Oricât îţi este de greu, te rog să fii tare. Trebuie să mai creşti puţin, să fii mai bărbat. Acesta este motivul pentru care am plecat de la sanatoriu: să vin până aici ca să-ţi spun toate acestea. De aceea m-am urcat în coşciugul acela de tren.

  — Înţeleg foarte bine ce vrei să-mi spui, Reiko, dar nu sunt încă pregătit sufleteşte. Crede-mă, înmormântarea a fost cumplit de dureroasă! Nimeni nu ar trebui să cunoască o asemenea moarte!

  Reiko a întins mâna şi m-a mângâiat pe cap.

  — Noi toţi vom