— Eşti de părere, deci, că cel puţin e persoană e nevinovată, rosti Bouc, jovial.

Poirot îi aruncă o privire plină de reproş.

— Eu? Eu suspectez pe toată lumea, până în ultima clipă. Totuşi, trebuie să recunosc că nu prea îl văd pe acest sobru şi perspicace MacQueen pierzându-şi cumpătul şi înjunghiindu-şi victima de douăsprezece sau paisprezece ori. Nu se potriveşte cu felul lui de a fi... nu se potriveşte deloc.

— Aşa e, spuse Bouc, dus pe gânduri. Asta e fapta unui om aproape înnebunit de ură. Te gândeşti mai degrabă la un temperament latin, sau, vorba amicului nostru, şeful de tren, la o femeie.

CAPITOLUL VII

CADAVRUL

Urmat de doctorul Constantine. Poirot o luă spre compartimentul celui ucis, în celălalt vagon. Conductorul le deschise uşa cu cheia lui. Cei doi intrară. Poirot se întoarse întrebător către doctor.

— A fost deranjat ceva aici?

— Nimic. N-a fost atins nimic. Am avut grijă să nu mişc cadavrul în timp ce-l examinam.

Poirot dădu satisfăcut din cap. Privi împrejur. Primul lucru pe care-l simţi fu frigul. Un frig tăios. Fereastra era larg deschisă, iar perdeaua trasă.

— Brr, făcu el.

Doctorul zâmbi.

— N-am vrut s-o închid, spuse el.

Poirot examină fereastra cu atenţie.

— Ai avut dreptate, spuse el. Nimeni n-a ieşit pe-aici. Probabil că fereastra a fost lăsată deschisă tocmai pentru a ne sugera asta, dar dacă aşa stau lucrurile, atunci zăpada a dejucat planurile asasinului.

Cercetă amănunţit rama ferestrei. Scoase din buzunar o cutiuţă şi suflă puţin praf din ea.

— Nici o amprentă. Înseamnă că au fost şterse. Dar chiar dacă ar fi rămas amprente, ne-ar fi dat prea puţine indicii. Ar fi fost, probabil, fie cele ale lui Ratchett, fie ale valetului, fie ale conductorului. În ziua de azi criminalii nu mai fac asemenea greşeli. Astfel stând lucrurile, adăugă el voios, cred c-am putea închide fereastra. Altfel, o să îngheţăm în răcitorul ăsta!

După ce închise fereastra, se întoarse în sfârşit spre trupul imobil care zăcea întins pe pat, cu faţa în sus. Bluza pijamalei, plină de pete ruginii, fusese descheiată şi stătea mototolită.

— Am vrut să văd natura rănilor, explică doctorul.

Poirot îi făcu semn că înţelege. Se aplecă deasupra cadavrului. Într-un târziu, se îndreptă de mijloc. Faţa i se strâmbă puţin.

— Nu-i prea plăcut, spuse. Cineva trebuie să fi stat în locul acesta şi să fi lovit întruna. Câte răni sunt exact?

— Am numărat douăsprezece. Una sau două sunt superficiale... practic nişte zgârieturi. Pe de altă parte, cel puţin trei dintre ele puteau provoca moartea.

Ceva în glasul doctorului îi atrase atenţia lui Poirot. Îl privi scrutător. Doctorul se uita deconcertat la cadavru.

— Ceva ţi se pare ciudat, nu-i aşa? îl întrebă Poirot cu blândeţe. Spune, prietene. Te intrigă ceva?

— Da.

— Ce anume?

— Vezi aceste două răni... aici şi aici... şi i le arătă cu degetul. Sunt adânci; fiecare lovitură trebuie să fi tăiat mai multe vase de sânge şi, cu toate acestea, n-au sângerat aşa cum te-ai fi aşteptat.

— Asta înseamnă că?

— Că omul era deja mort... adică mort de câtăva vreme când aceste răni au fost făcute. Dar asta e, fireşte, absurd.

— Aşa s-ar părea, spuse Poirot. Dacă nu cumva asasinul nostru şi-o fi închipuit că nu şi-a făcut cum trebuie treaba, şi s-a întors înapoi să mail lovească de câteva ori — ca să fie sigur! dar asta nu prea are sens! Altceva?

— Ei bine, mai e încă ceva. Vezi această rană, de aici, la braţul drept... lângă umăr. Ia creionul meu. Poţi să loveşti aşa?

Poirot ridică mâna.

— Aha, spuse el. Înţeleg. Cu mâna dreaptă e extrem de greu... aproape imposibil. Ar fi trebuit să lovească cu mâna răsucită. Dar dacă a lovit cu stânga...

— Exact, domnule Poirot. Lovitura a fost dată aproape sigur cu mâna stângă.

— Deci, asasinul nostru e stângaci? Nu, nu poate fi atât de simplu.

— Precum spui, domnule Poirot. Alte lovituri sunt date, în mod evident, cu dreapta.

— Deci, doi oameni. Ne întoarcem din nou la ipoteza a doi asasini, murmură detectivul. Se întoarse brusc spre doctor: Lumina era aprinsă?

— E greu de ştiut. Conductorul o stinge în fiecare dimineaţă pe la zece.

— Comutatoarele ne-o vor spune, zise Poirot.

Examină comutatorul lămpii din tavan, ca şi al lămpii de la capătul patului. Primul fusese stins, celălalt era închis.

— Eh bien, spuse el gânditor. Avem în faţă ipoteza Primului şi a Celui de al Doilea Asasin — cum ar fi spus marele Shakespeare. Primul Asasin şi-a înjunghiat victima şi a părăsit compartimentul, stingând lumina. Al Doilea Asasin a intrat pe întuneric, n-a văzut că celălalt, sau cealaltă, îşi făcuse treaba, şi a mai lovit de cel puţin două ori în corpul şi aşa lipsit de viaţă. Ce părere ai?

— Straşnic! exclamă doctorul, entuziasmat.

Poirot jubila.

— Crezi? Mă bucur. Numai că mi se pare cam absurd.

— Ce altă explicaţie ar putea exista?

— Tocmai asta mă întreb. O fi o coincidenţă, sau ce altceva? Or mai fi şi alte contradicţii care ar pleda pentru teoria Celor Doi Asasini?

— Cred că aş putea răspunde afirmativ. Câteva lovituri, cum am mai spus, indică slăbiciune, lipsă de putere sau de hotărâre. Sunt nişte lovituri slabe, pe alături. Dar asta de aici... şi asta, — şi le arătă cu degetul — au fost date cu o deosebită forţă. Au străbătut muşchiul.

— După părerea dumitale, aceste lovituri sunt date de un bărbat?

— Aproape sigur.

— N-ar putea fi vorba de o femeie?

— O femeie tânără, viguroasă, da, mai ales dacă ar fi fost cuprinsă de o emoţie puternică, dar după părerea mea e puţin probabil.

Poirot rămase câteva clipe tăcut.

Doctorul îl întrebă nerăbdător:

— Înţelegi punctul meu de vedere?

— Perfect, răspunse Poirot. Totul începe să se lămurească de la sine! Asasinul era un bărbat de o mare forţă, era slab, era femeie, a lovit cu mâna dreaptă, ba nu, cu stânga... Ah, e într-adevăr nostim!

Vocea îi deveni deodată mânioasă.

— Şi victima... cum a reacţionat? A strigat? S-a luptat? S-a împotrivit?

Băgă mâna sub pernă şi scoase pistolul automat pe care Ratchett i-l arătase cu o zi înainte.

— Nu lipseşte nici un glonte, spuse el.

Priviră împrejur. Hainele lui Ratchett atârnau în cuierul din perete. Pe o măsuţă, de