fapt capacul lavoarului, erau diferite obiecte: o dantură falsă într-un pahar cu apă, un alt pahar gol, o sticlă cu apă minerală, o altă sticlă, şi o scrumieră în care se afla un muc de ţigară, câteva bucăţi de hârtie arsă şi două chibrituri consumate.

Doctorul ridică paharul gol şi-l mirosi.

— Iată şi explicaţia inerţiei victimei, spuse al, liniştit.

— A fost adormit?

— Da.

Poirot luă cele două chibrituri din scrumieră şi le cercetă atent.

— Ai găsit ceva? îl întrebă doctorul.

— Aceste două chibrituri au forme diferite, spuse Poirot. Unul e mai plat. Vezi?

— Din astea ţi se dau în tren, spuse doctorul.

Poirot pipăi buzunarele hainelor lui Ratchett. Dintr-unul scoase o cutie de chibrituri. Luă cele două chibrituri şi le compară cu cele din cutie.

— Acela mai rotund a fost aprins de Ratchett, spuse el. Să vedem dacă avea şi din cele plate.

Scotoci cu grijă, dar nu mai găsi nimic Cercetă cu privirea întreg compartimentul. Părea că nimic nu poate scăpa ochilor lui sfredelitori.

Deodată scoase o exclamaţie. Se aplecă şi ridică ceva de pe podea. Era o batistă mică, foarte fină. Într-unul din colţuri avea brodată o iniţială: H.

— Batista unei femei, spuse doctorul. Amicul nostru, şeful de tren, a avut dreptate. E o femeie la mijloc.

— Şi ca lucrurile să se potrivească de minune, a lăsat batista la locul crimei! spuse Poirot. Exact ca-n filme. Şi ca totul să meargă mai lesne, batista mai are şi iniţiala brodată pe ea.

— Ce noroc pe noi! exclamă doctorul.

— Nu-i aşa?

Tonul lui Poirot îl surprinse pe doctor. Dar înainte să-i poată cere vreo lămurire, Poirot era din nou întins pe podea. Se ridică, ţinând de astă dată în mână un curăţitor de pipă.

— O fi al lui Ratchett, opină doctorul.

— N-am găsit în buzunarele lui nici o pipă şi nici fire de tutun sau vreo pungă.

— Avem deci un indiciu serios.

— Ah, bineînţeles. Şi pică iarăşi cum nu se poate mai bine. De astă dată, un indiciu masculin, dacă bagi de seamă! Oricum, nu ne putem plânge de lipsă de indicii în toată povestea asta. Ba dimpotrivă, avem berechet. Apropo, ce-ai făcut cu arma?

— Nici urmă de vreo armă. Înseamnă că asasinul a luat-o cu el.

— Mă întreb de ce, cugetă Poirot cu voce tare.

— Ah!

De astă dată doctorul Constantine fu acela care descoperise ceva, cercetând buzunarele hainei de la pijama.

— Am uitat de asta, spuse el. Am descheiat haina pijamalei şi am lăsat-o aşa.

Şi scoase din buzunarul de la piept un ceas de aur. Era aproape zdrobit. Limbile indicau unu şi un sfert.

— Vezi, strigă Constantine entuziasmat, acum ştim ora crimei. De altfel, se potriveşte şi cu calculele mele. Ce spuneam eu, între miezul nopţii şi două şi, mai precis, în jurul orei unu, deşi e greu să te pronunţi cu exactitate în astfel de situaţii! Eh bien, iată confirmarea. Unu şi un sfert, ora crimei.

— E posibil, da. E foarte posibil.

Doctorul îl privi mirat.

— Scuză-mă, domnule Poirot, dar nu prea te înţeleg.

— Nici eu nu înţeleg. Nu mai înţeleg nimic, şi asta, după cum vezi, mă nelinişteşte.

Zicând acestea, se aplecă deasupra măsuţei, cercetând bucăţele de hârtie arsă. Murmură ca pentru sine:

— Ceea ce mi-ar trebui acum ar fi o cutie de pălării de damă de pe vremuri.

Doctorul Constantine nu reuşi să înţeleagă sensul acestei fraze ciudate, iar Poirot nu-i dădu nici măcar răgazul de a pune întrebări. Deschise uşa, ieşi pe coridor şi-l strigă pe conductor. Acesta sosi în fugă.

— Câte femei sunt în acest vagon?

Conductorul socoti pe degete.

— Una, două, trei... şase, domnule. Bătrâna americană, o doamnă suedeză, tânăra englezoaică, contesa Andrenyi şi prinţesa Dragomiroff cu camerista ei.

Poirot rămase o clipă gânditor.

— Au toate cutii de pălării?

— Da, domnule.

— Atunci, adu-mi-le... stai să vedem... da, numai pe a suedezei şi a cameristei. În ele mi-e toată speranţa. Le spui că e un control vamal... ceva... orice îţi vine...

— E-n regulă, domnule. Nici una dintre doamne nu e în compartiment acum.

— Atunci, grăbeşte-te.

Conductorul plecă şi se întoarse cu două cutii de pălării. Poirot o deschise pe cea a cameristei, se uită repede prin ea şi o puse deoparte. Apoi o luă pe cea a suedezei. După câteva minute, şuieră satisfăcut. Scoţând pălăriile cu grijă, luă de pe fund o plasă de sârmă, strânsă ghem.

— Ah, iată ce-mi trebuia. Cutii din astea se fabricau acum cincisprezece ani. Vezi, pălăriile se prind cu o capsă de plasa asta de sârmă.

În timp ce vorbea, scoase cu îndemânare două capse. Apoi puse totul la loc şi-l rugă pe conductor să le ducă înapoi.

Când uşa se închise, se întoarse către doctor.

— Înţelegi, doctore, eu unul n-am încredere în procedeele tehnice. Pe mine mă interesează psihologia, şi nu amprentele de pe o scrumieră. Dar în cazul de faţă aş primi bucuros un mic ajutor ştiinţific. Compartimentul e plin de indicii, dar pot să fiu sigur că sunt într-adevăr ceea ce par a fi?

— Nu te înţeleg deloc. domnule Poirot.

— Bine, să-ţi dau un exemplu. Găsim batista unei femei. O fi lăsat-o o femeie? Sau bărbatul care a comis crima şi-o fi spus: "Să dau impresia că e o crimă făcută de o femeie. Îl înjunghii de mai multe ori decât e nevoie, lovesc în câteva locuri slab, inutil, şi arunc apoi batista într-un loc unde sigur va fi observată." Asta e o posibilitate. Dar mai e şi alta. L-a omorât, într-adevăr, o femeie şi a lăsat acest curăţitor de pipă, pentru a acuza un bărbat. Sau trebuie să presupunem că au fost, de fapt, doi — un bărbat şi o femeie — că fiecare a lucrat separat şi că fiecare a fost într-atât de neglijent încât a lăsat în urmă un indiciu asupra identităţii sale? Sunt cam prea multe coincidenţe aici!

— Dar ce legătură au toate astea cu cutia de pălării? întrebă doctorul, încă nedumerit.

— Ajung şi aici. Deci, după cum spuneam, aceste indicii — ceasul care s-a oprit la unu şi un sfert, batista, curăţitorul de pipă — toate pot fi indicii autentice, sau pot fi un truc. Deocamdată nu mă pot pronunţa. Dar există un indiciu care