cred — deşi, repet, mă pot înşela — că nu este un truc. Mă refer la acest băţ de chibrit plat, domnule doctor. Cred că acest băţ a fost folosit de asasin, şi nu de Ratchett. A fost folosit pentru a da foc la o hârtie compromiţătoare. Probabil un bilet. Iar dacă-i aşa, înseamnă că există ceva în acest bilet, vreo greşeală, vreo eroare, care ar putea să ne pună pe urmele asasinului. Şi mă voi strădui să aflu ce anume era acel ceva.

Zicând acestea, ieşi din compartiment, ca să se întoarcă peste câteva clipe cu o mică lampă de spirt şi cu un fier de frizat părul.

— Îl folosesc pentru mustăţi, spuse el, arătând spre cleşte.

Doctorul îl urmărea cu multă curiozitate. Poirot întinse cele două ghemuri de sârmă şi, cu mare grijă, puse bucata carbonizată de hârtie pe unul din ele. Puse a doua plasă de sârmă deasupra şi, ţinându-le pe amândouă cu cleştii, le ridică deasupra flăcării lămpii de spirt.

— E ceva improvizat, i se adresă el doctorului, peste umăr. Să sperăm însă că-şi va face datoria.

Doctorul era captivat de această operaţie. Metalul începu să se înroşească. Deodată, văzu urme slabe de litere. Încet, încet, din acestea se formau cuvinte, cuvinte de foc.

Bucăţica de hârtie era foarte mică. Conţinea numai trei cuvinte şi o parte dintr-un al patrulea.

"...INTEŞTI MICUŢA DAISY ARMSTRONG".

— Ah! strigă Poirot.

— Îţi spune ceva? îl întrebă doctorul.

Ochii lui Poirot străluceau. Puse jos, cu grijă, cleştele.

— Da, spuse. Acum ştiu care-i adevăratul nume al mortului. Şi ştiu şi de ce a trebuit să părăsească America.

— Cum îl chema?

— Cassetti.

— Cassetti... Doctorul Constantine se încruntă! Parcă-mi spune ceva. Cu mulţi ani în urmă, dar nu-mi pot aminti... Un caz în America, nu-i aşa?

— Da, răspunse Poirot, un caz în America.

Poirot nu vru să spună mai mult. Continuă privind împrejur:

— O să intrăm numaidecât în miezul acestei întâmplări. Dar mai înainte de asta, să verificăm dacă am văzut tot ce era de văzut aici.

Mai controlă o dată, repede dar cu toată atenţia, prin buzunarele hainelor lui Ratchett, dar nu mai găsi nimic interesant. Încercă uşa de acces ce dădea în celălalt compartiment, dar constată că era zăvorâtă de cealaltă parte.

— Un lucru nu pot să înţeleg, spuse doctorul Constantine. Dacă asasinul nu a ieşit pe fereastră, iar uşa de acces era închisă de partea cealaltă, uşa care dă pe coridor fiind nu numai încuiată pe dinăuntru, dar şi blocată cu lanţul, atunci, cum Dumnezeu a ieşit din compartiment?

— Aşa se spune când cineva e legat la mâini şi la picioare, încuiat într-o cameră, şi totuşi... dispare.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun, îi explică Poirot, că dacă ucigaşul voia să ne facă să credem că a ieşit pe fereastră, ar fi făcut-o demonstrându-ne, bineînţeles, că celelalte două ieşiri erau blocate. Ca şi în cazul persoanei care dispare, la mijloc e un truc. Sarcina noastră e tocmai de a afla care e acest truc.

Se duse spre uşa de acces şi o încuie.

— Pentru eventualitatea în care simpaticei doamne Hubbard i-ar veni ideea să facă o investigaţie la faţa locului, pentru a-i scrie fiicei sale.

Mai aruncă o privire împrejur.

— Cred că nu mai avem ce face aici. Să ne înapoiem la prietenul nostru Bouc.

 

 

CAPITOLUL VIII

CAZUL ARMSTRONG

 

Îl găsiră pe Bouc terminându-şi porţia de omletă.

— M-am gândit că el e cel mai nimerit să prânzim de îndată, spuse el, după care se va face curăţenie în vagonul restaurant şi domnul Poirot îşi va putea începe ancheta.

— Excelentă idee, spuse Poirot.

Nu-i era nici unuia foame. Mâncară cu toţii repede. Abia la cafea reveniră la subiectul care-i preocupa.

— Eh bien? întrebă Boue.

— Eh bien, am descoperit identitatea victimei. Ştiu de ce a trebuit să părăsească neapărat America.

— Cine era?

— Îţi aminteşti de cazul fetiţei Armstrong? Acesta e omul care a ucis o pe micuţa Daisy Armstrong... Cassetti.

— Da, acum îmi aduc aminte. O dramă teribilă... deşi am uitat amănuntele.

— Colonelul Armstrong era englez, decorat cu Crucea Victoria. De fapt, era pe jumătate american, maică-sa fiind fiica lui W.K. Van der Halt, milionarul din Wall Street. S-a căsătorit cu fiica Lindei Arden, cea mai celebră actriţă de dramă din vremea ei. Trăiau în America şi aveau un copil, o fetiţă, pe care pur şi simplu o idolatrizau. La vârsta de trei ani fetiţa a fost răpită, iar pentru răscumpărarea ei hoţul a cerut o sumă enormă. N-o să vă plictisesc cu toate complicaţiile care au urmat. După ce uriaşa sumă de două sute de mii de dolari a fost plătită, copilul a fost găsit totuşi mort. Fusese omorât cu cel puţin două săptămâni înainte. Indignarea opiniei publice n-a cunoscut margini. Mai sfâşietor însă e ceea ce a urmat. Doamna Armstrong aştepta un alt copil. Din cauza şocului, a născut prematur un copil mort, după care a murit şi ea. Soţul, cu inima zdrobită, s-a împuşcat.

— Doamne, ce tragedie. Acum îmi amintesc, spuse Bouc. Mi se pare că a mai murit cineva, dacă nu mă înşel?

— Da... nefericita doică, o franţuzoaică, sau elveţiană. Poliţia era convinsă că ştie ceva în legătură cu crima. Deşi ea a tăgăduit, ca scoasă din minţi, au refuzat s-o creadă. În cele din urmă, într-un moment de disperare, biata fată s-a aruncat de la fereastră şi a murit. Mai târziu, a ieşit la iveală că era absolut nevinovată.

— E îngrozitor să te gândeşti la cele petrecute, spuse Bouc.

— Şase luni mai târziu, Cassetti a fost arestat ca fiind şeful bandei care a răpit copilul. Folosise şi înainte aceleaşi metode: dacă i se părea că poliţia e pe urmele lui, omora copilul răpit, ascundea cadavrul şi continua să estorcheze de bani cât mai mult, până când crima era descoperită. Deci, acesta era Cassetti. Datorită averii enorme pe care o adunase şi legăturilor cu diferite persoane, a fost achitat pe baza unui viciu de procedură. Oricum, ar fi fost linşat de populaţie dacă nu ar fi fost atât de deştept ca s-o şteargă. Acum îmi dau seama ce s-a întâmplat. Şi-a schimbat numele şi a părăsit America. De atunci tot călătoreşte, într-un