cuvânt trăieşte ca un gentleman onorabil de pe urma rentelor sale.

— Ah! Ah! ce animal! Vocea lui Bouc exprima un dezgust profund. Nu regret deloc că a murit.

— Sunt de acord cu dumneata.

— Oricum, nu era necesar să fie omorât tocmai în Orient Expres. Mai sunt şi alte locuri pe lumea asta, slavă Domnului.

Poirot zâmbi. Îşi dădea seama că Bouc era subiectiv în legătură cu acest caz.

— Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: a fost oare crima opera unei bande rivale, pe care Cassetti a tras-o pe sfoară în trecut, sau un act de răzbunare cu caracter strict personal?

Şi îi povesti despre cele câteva cuvinte descifrate pe bucăţica de hârtie arsă.

— Dacă ipoteza mea e justă, scrisoarea a fost arsă de criminal. De ce? Deoarece în scrisoare apare cuvântul Armstrong, care e cheia misterului.

— Mai sunt în viaţă membri ai familiei Armstrong?

— Din păcate, nu ştiu. Mi se pare că am citit undeva despre o soră mai tânără a doamnei Armstrong.

Poirot expuse în continuare concluziile la care ajunsese împreună cu doctorul Constantine. Bouc se lumină la faţă când află despre ceasul spart.

— Se pare că asta ne indică foarte exact ora crimei.

— Da, spuse Poirot, s-ar potrivi de minune.

Ceva aproape indescriptibil în vocea lui Poirot îi intrigă pe ceilalţi doi.

— Zici că l-ai auzit pe Ratchett vorbind conductorului la unu fără douăzeci?

Poirot le povesti ce auzise.

— Bine, spuse Bouc, asta dovedeşte, cel puţin, că Ratchett... sau Cassetti, era cu siguranţă în viaţă la unu fără douăzeci.

— Ca să fiu mai precis, la unu fără douăzeci şi trei de minute.

— Aşadar, putem înregistra oficial că la douăsprezece şi treizeci şi şapte de minute domnul Ratchett era în viaţă. Acesta este primul fapt.

Poirot rămase tăcut, cu privirea aţintită undeva în faţă. Se auzi un ciocănit la uşă. Intră chelnerul.

— Vagonul restaurant e liber, domnule.

— Atunci să mergem, spuse Bouc ridicându-se.

— Pot să vă însoţesc? întrebă Constantine.

— Desigur, doctore. Dacă nu cumva domnul Poirot are ceva împotrivă?

— Absolut deloc, răspunse acesta.

După obişnuitul schimb de politeţuri: "După dumneata, domnule", "Ba nu, după dumneata!" — părăsiră compartimentul.

 

 

 

 

PARTEA A DOUA

MĂRTURIILE

 

 

CAPITOLUL I

MĂRTURIA CONDUCTORULUI VAGONULUI DE DORMIT

 

În vagonul restaurant, totul fusese pregătit cu grijă. Poirot şi Bouc se aşezară la o masă, iar doctorul îşi trase un scaun ceva mai departe. Pe masă, în faţa lui Poirot, se întindea planul vagonului "Istanbul-Calais". Numele pasagerilor erau trecute cu cerneală roşie. Într-un colţ al mesei fuseseră puse paşapoartele şi biletele de tren. Pe masă se mai găsea hârtie de scris, cerneală, tocuri şi peniţe.

— Excelent, spuse Poirot, putem începe ancheta fără alte formalităţi. Cred că, întâi, ar trebui să înregistrăm mărturia conductorului. Probabil că ştii ceva despre el. Ce fel de om e? Putem avea încredere în el?

— Sunt sigur de el. Pierre Michel lucrează pentru compania noastră de mai bine de cincisprezece ani. E francez, de pe lângă Calais. Foarte conştiincios şi cinstit. Poate nu cine ştie ce inteligent.

Poirot dădu din cap, înţelegător.

— Bine, spuse el. Să-l chemăm.

Pierre Michel îşi mai revenise, deşi era încă extrem de nervos.

— Sper că domnul nu va crede că a fost o neglijenţă din partea mea, începu el îngrijorat, uitându-se când la Poirot, când la Bouc. E groaznic ce s-a întâmplat. Sper că domnul nu crede că am vreun amestec.

După ce-l linişti, Poirot începu ancheta propriu-zisă. Notă mai întâi numele şi adresa lui Michel, de când e în serviciu şi vechimea pe linia Istanbul-Calais. Poirot ştia de mai înainte aceste amănunte, dar mai ştia că întrebările de rutină îl pun pe om mai în largul lui.

— Şi acum, continuă Poirot, să ne întoarcem la evenimentele de astă-noapte. Când anume s-a dus domnul Ratchett să se culce?

— Aproape imediat după cină, domnule. De fapt, cu puţin înainte de a părăsi Belgradul. La fel a făcut şi cu o noapte înainte. Mi-a cerut să-i fac patul în timp ce se afla încă la masă.

— A mai intrat cineva după aceea în compartimentul lui?

— Valetul său, domnule, şi tânărul american, secretarul.

— Altcineva?

— Nu, domnule, cel puţin după câte ştiu eu.

— Bine. Şi asta a fost ultima oară când l-ai văzut sau auzit?

— Nu, domnule. Aţi uitat că m-a sunat pe la unu fără douăzeci, la puţină vreme după ce ne-am înzăpezit?

— Spune-mi exact cum s-au petrecut lucrurile.

— Am bătut la uşă, dar mi-a răspuns că n-are nevoie de nimic, că s-a înşelat.

— Ţi-a vorbit englezeşte sau franţuzeşte?

— Franţuzeşte.

— Care au fost exact cuvintele lui?

 

 

— Ce n'est rien. Je me suis trompé.

— Într-adevăr, spuse Poirot, acelaşi lucru l-am auzit şi eu. Şi apoi ai plecat?

— Da, domnule.

— Te-ai reîntors la locul dumitale?

— Nu, domnule. Tocmai sunase o altă sonerie şi m-am dus să răspund.

— Acum, Michel, aş vrea să-ţi pun o întrebare importantă. Unde te aflai la ora unu şi un sfert?

— Eu, domnule? Stăteam pe scăunelul meu de la capătul coridorului.

— Eşti sigur?

— Bineînţeles... dacă nu cumva...

— Ei?

— M-am dus în celălalt vagon, cel de la Atena, să stau de vorbă cu colegul meu. Am vorbit despre zăpadă. Asta s-a întâmplat la puţină vreme după unu, dar n-aş putea să vă spun cu precizie ora.

— Şi te-ai înapoiat când?

— Ştiu că am auzit una din soneriile din vagonul meu... îmi amintesc că v-am mai spus. Era doamna americană, care a sunat de vreo câteva ori.

— Ţin minte, spuse Poirot. Şi după aceea?

— După aceea, domnule? Da, m-aţi sunat dumneavoastră, v-am mai adus nişte apă minerală, apoi la vreo jumătate de oră după aceea am făcut patul în compartimentul tânărului american, secretarul domnului Ratchett.

— Domnul MacQueen era singur în compartiment când i-ai făcut patul?

— Colonelul englez de la numărul 15 era cu el. Stăteau de vorbă.

— Ce-a făcut colonelul după ce l-a părăsit pe domnul MacQueen?

— S-a dus în compartimentul lui.

— Numărul 15 e foarte aproape de locul dumitale, nu-i aşa?

— Întocmai, domnule. E al doilea compartiment de la capăt.

— Avea patul aranjat?

— Da, domnule. I-l pregătisem când se afla la masă.

— Pe la ce oră se întâmplau toate astea?

— N-aş putea spune precis, domnule. Dar, în orice caz, nu trecuse