— Şi apoi?

— Am rămas la locul meu până dimineaţa.

— Te-ai mai dus în vagonul de la Atena?

— Nu, domnule.

— Poate ai adormit?

— Nu cred, domnule. Din cauză că trenul stătea pe loc, n-am moţăit, cum fac de obicei.

— Ai văzut vreun pasager trecând pe coridor?

Omul se gândi câteva clipe.

— Una dintre doamne s-a dus la toaleta din celălalt capăt al vagonului.

— Care doamnă?

— Nu ştiu. Era departe pe coridor, şi era cu spatele la mine. Purta un chimono roşu-închis, cu nişte balauri desenaţi pe el.

Poirot dădu din cap.

— Şi după aceea?

— Nu s-a mai întâmplat nimic până dimineaţă.

— Eşti sigur?

— Ah, pardon, domnule. Dumneavoastră aţi deschis uşa şi v-aţi uitat o clipă afară.

— Bine, prietene, spuse Poirot. Tocmai mă întrebam dacă o să-ţi aminteşti de asta. Dar fiindcă veni vorba, m-a trezit la un moment dat un zgomot, o bufnitură, de parcă cineva greu s-ar fi lovit de uşa mea. Ai vreo idee ce ar fi putut să fie?

Conductorul făcu ochii mari.

— N-a fost nimic, domnule, absolut nimic, sunt sigur.

— Atunci, înseamnă că oi fi avut un coşmar, filozofă Poirot.

— Dacă nu cumva, interveni Bouc, zgomotul venea din compartimentat vecin.

Poirot nu luă în seamă această observaţie. Sau poate nu dorea s-o facă faţă de conductor.

— Să trecem la un alt punct, spuse el. Să presupunem că în noaptea trecută un ucigaş s-a urcat în tren. E absolut sigur că n-ar fi putut să-l părăsească după comiterea crimei?

Pierre Michel clătină hotărât din cap.

— Nici nu s-ar fi putut ascunde pe undeva?

— Au fost scotocite toate ungherele, spuse Bouc. Renunţă la o asemenea idee, prietene.

— În afară de asta, observă Michel, nimeni nu poate intra în vagonul de dormit fără să-l văd eu.

— Care a fost ultima gară?

— Vincovici.

— Ce oră era?

— Ar fi trebuit să plecăm din Vincovici la 11.58. Din cauza vremii, însă, am avut o întârziere de douăzeci de minute.

— Ar fi putut să vină cineva dinspre celelalte vagoane?

— Nu, domnule. După ce masa de seară e servită, uşa spre celelalte vagoane se încuie.

— Dumneata ai coborât din tren la Vincovici?

— Da, domnule. Am coborât pe peron, ca de obicei, şi am rămas lângă scară. Ceilalţi conductori au făcut la fel.

— Dar uşa din faţă, de lângă vagonul restaurant?

— Rămâne întotdeauna încuiată pe dinăuntru.

— Acum nu-i chiar atât de încuiată.

Michel păru o clipă surprins, apoi se lumină la faţă.

— O fi deschis-o vreun pasager, ca să privească zăpada de afară.

— Probabil, spuse Poirot.

Stătu câteva clipe pe gânduri, bătând cu degetele în masă.

— Domnul îmi găseşte vreo vină? întrebă Michel cu sfială.

Poirot îi zâmbi încurajator.

— N-ai prea avut noroc, prietene, îi spuse. Ah, mai e încă ceva. Ai spus că ai auzit o altă sonerie tocmai când băteai la uşa domnului Ratchett. De altfel, am auzit-o şi eu. A cui era?

— A prinţesei Dragomiroff. Dorea s-o chem pe cameristă.

— Şi ai chemat-o?

— Da, domnule.

Poirot se aplecă asupra planului din faţa lui. Îi făcu semn din cap lui Michel.

— Asta-i tot, deocamdată.

— Mulţumesc, domnule.

Michel se ridică. Se uită înspre Bouc.

— Nu te necăji, îi spuse acesta amabil. Nu văd să fi greşit cu ceva.

Mulţumit, Pierre Michel ieşi.

CAPITOLUL II

MĂRTURIA SECRETARULUI

Câteva clipe, Poirot păru pierdut în gânduri.

— Cred, spuse el într-un târziu, c-ar fi bine să mai stăm o dată de vorbă cu domnul MacQueen, având în vedere datele pe care le avem la dispoziţie.

Tânărul american îşi făcu de îndată apariţia.

— Cum mai merg treburile?

— Nu prea rău. De la ultima noastră discuţie am mai aflat câte ceva... şi anume identitatea domnului Ratchett.

— Da? Hector MacQueen se aplecă înainte, vădit mirat.

— Ratchett, după cum bănuiai şi dumneata, era doar un nume fictiv. Adevăratul lui nume era Cassetti. Ştii, Cassetti, cel care a înfăptuit celebrele răpiri de copii... printre care şi pe cea a micuţei Daisy Armstrong.

MacQueen păru cu totul uluit; apoi brusc, se întunecă la faţă.

— Ticălosul naibii! izbucni el.

— Nu ştiai nimic în această privinţă, domnule MacQueen?

— Nu, domnule, spuse americanul, răspicat. Dac-aş fi ştiut, mi-aş fi retezat mâna dreaptă, mai degrabă decât să fi lucrat pentru el!

— Văd că eşti foarte pornit, domnule MacQueen.

— Am şi de ce. Tatăl meu a fost procurorul care s-a ocupat de acest caz, domnule Poirot. Am văzut-o pe doamna Armstrong de câteva ori... era o femeie admirabilă. Atât de nobilă... era distinsă. Faţa i se strâmbă de furie: Dacă un om şi-a meritat vreodată soarta, atunci acesta e Ratchett... sau Cassetti. Mă bucur că a sfârşit-o astfel. Unul ca ăsta nu merită să trăiască!

— Dai impresia că ai fi fost în stare să aplici chiar dumneata această pedeapsă bine meritată.

— Aşa e. Eu... se opri brusc. Roşeaţa îi năvăli în obraji. Mi se pare că mă acuz pe mine însumi...

— Te-aş fi bănuit mai degrabă, domnule MacQueen, dacă ai fi afişat o tristeţe fără margini aflând de moartea patronului dumitale.

— Nu cred c-aş fi fost în stere de aşa ceva, chiar de-ar fi trebuit să mă salvez de la scaunul electric..., spuse MacQueen, aspru.

Apoi adăugă:

— Dacă nu sunt prea curios, cum aţi reuşit să aflaţi? Mă refer la identitatea lui Cassetti.

— Am găsit în compartimentul lui resturi dintr-o scrisoare.

— Desigur... vreau să zic... cam imprudent din partea bătrânului.

— Depinde, remarcă Poirot, din ce punct de vedere priveşti lucrurile.

MacQueen păru cam năucit de această remarcă. Se holbă la Poirot, încercând parcă să-i ghicească gândurile.

— Datoria mea, spuse Poirot, este de a afla ce a făcut fiecare pasager. Nimeni nu trebuie să se supere, înţelegi? E o chestiune de procedură, şi atâta tot.

— Fireşte. Daţi-i drumul, iar eu voi face tot ce pot pentru a vă ajuta.

— Nu mai e nevoie să te întreb de numărul compartimentului, spuse Poirot zâmbind, întrucât l-am împărţit cu dumneata o noapte. E vorba de cuşetele 6 şi 7, clasa a doua. După placarea mea ai rămas singur?

— Întocmai.

— Şi acum, domnule MacQueen, aş vrea să-mi spui tot ce ai făcut astă-noapte, de când ai părăsit vagonul restaurant.

— Nimic mai simplu. M-am întors în compartiment, am citit puţin, apoi la Belgrad am coborât pe peron, dar cum era prea frig,