m-am întors în tren. Am stat o vreme de vorbă cu o tânără doamnă, o englezoaică — stă în compartimentul de alături. Apoi am intrat în discuţie cu colonelul Arbuthnot... şi de fapt, mi se pare că aţi trecut pe lângă noi tocmai atunci. Pe urmă m-am dus la domnul Ratchett, unde, cum v-am mai spus, am luat câteva note privind scrisorile pe care intenţiona să le expedieze. După ce am terminat, i-am spus noapte bună şi am ieşit. Colonelul Arbuthnot mai era încă pe coridor. Cum compartimentul lui fusese aranjat pentru noapte, i-am propus să vină la mine. Am comandat nişte băutură, pe care am dat-o repede gata. Am discutat politică, despre India, despre propriile noastre greutăţi financiare şi despre criza din Wall Street. De obicei, nu mă prea omor după englezi — sunt nişte tipi înţepaţi — dar ăsta mi-a plăcut.

— Ştii la ce oră a plecat de la dumneata?

— Destul de târziu. Cam spre două.

— Aţi băgat de seamă că trenul se oprise?

— Da. Ne-am cam mirat. Ne-am uitat afară şi am văzut că se depusese un strat gros de zăpadă, dar nu ne-am închipuit că-i ceva prea grav.

— După ce v-aţi despărţit, ce-aţi făcut fiecare?

— Colonelul s-a dus spre compartimentul lui, iar eu l-am chemat pe conductor să-mi facă patul pentru noapte.

— Unde ai stat în timp ce conductorul era în compartimentul dumitale?

— Pe coridor, lângă uşă; am fumat o ţigară.

— Şi apoi?

— Apoi m-am băgat în pat şi am dormit până dimineaţa.

— Ai coborât din tren în cursul serii?

— Eram cu Arbuthnot. Ne-am gândit să coborâm la... cum se numea? aha... la Vincovici... ca să ne mai dezmorţim puţin picioarele. Dar era al naibii de frig şi viscolea, aşa că ne-am urcat curând înapoi.

— Pe ce uşă aţi coborât?

— Cea mai apropiată de compartimentul meu.

— Cea de lângă vagonul restaurant?

— Da.

— Îţi aminteşti dacă era încuiată?

MacQueen se concentră.

— Da, da, mi se pare că era. În orice caz, era un fel de bară vârâtă prin clanţă. La asta vă gândeaţi?

— Da. La întoarcere aţi pus bara la loc?

— Ah, nu, nu cred. Eu am urcat ultimul, dar nu-mi amintesc s-o fi pus la loc. E ceva Important? adăugă el brusc.

— S-ar putea. Bănuiesc că în vreme ce stăteai de vorbă cu colonelul Arbuthnot, uşa compartimentului dumitale era deschisă?

MacQueen făcu semn că da.

— Aş dori să-mi spui atunci dacă, de la plecarea din Vincovici şi până când te-ai culcat, ai remarcat pe cineva trecând pe coridor.

MacQueen se încruntă.

— Cred că a trecut o dată conductorul, spuse el, venind dinspre vagonul restaurant. Şi o femeie, care a trecut în sens invers.

— Care dintre pasagere?

— Nu ştiu. Nu mi-am dat seama. Tocmai încercam să-l conving pe Arbuthnot în legătură cu ceva, înţelegeţi? Mi se pare că am zărit, în treacăt, ceva de mătase roşie. Nu m-am uitat şi, oricum, nu i-aş fi putut vedea faţa. După cum ştiţi, compartimentul meu e cu faţa la vagonul restaurant, astfel încât orice trece pe coridor în direcţia aceea, îmi apare de îndată cu spatele.

Poirot aprobă.

— Bănuiesc că se ducea la toaletă.

— Şi eu cred.

— La întoarcere ai văzut-o?

— Ca să vă spun drept, n-am văzut-o, dar fiindcă mi-aţi amintit, îmi dau într-adevăr seama, acum, că trebuie să se fi şi întors.

— Încă o întrebare. Fumezi pipă, domnule MacQueen?

— Nu, domnule.

Poirot medită câteva clipe.

— Cred că pentru moment am terminat. Aş vrea acum să-l văd pe valetul domnului Ratchett. Apropo, amândoi călătoriţi de obicei cu clasa a doua?

— El, da. Eu însă, în mod normal, merg cu clasa întâi, iar dacă e posibil, chiar în compartimentul de lângă cel al domnului Ratchett. Îşi lăsa bagajul la mine în compartiment şi, când avea nevoie de ceva, îi era foarte la îndemână. De astă dată, însă, toate cuşetele de la clasa întâi erau ocupate, în afară de una, pe care a luat-o el.

— Pricep. Îţi mulţumesc, domnule MacQueen.

 

 

CAPITOLUL III

MĂRTURIA VALETULUI

 

Americanului îi urmă palidul englez, cu faţa inexpresivă. Aşteptă în picioare, foarte politicos, până când Poirot îl invită să ia loc.

— După câte ştiu, dumneata eşti valetul domnului Ratchett?

— Da, domnule.

— Numele dumitale?

— Edward Henry Masterman.

— Vârsta?

— Treizeci şi nouă de ani.

— Adresa de acasă?

— Friar Street, 21, Olerkenwell.

— Ai auzit că stăpânul dumitale a fost ucis?

— Da, domnule. O întâmplare teribilă.

— Ai vrea să-mi spui, te rog, la ce oră l-ai văzut ultima oară pe domnul Ratchett?

Valetul se gândi.

— Trebuie să fi fost în jurul orei nouă, domnule.

— Spune-mi cu cuvintele dumitale cum au decurs lucrurile.

— M-am prezentat ca de obicei la domnul Ratchett, ca să văd ce ordine are să-mi dea.

— Care erau îndatoririle dumitale precise?

— Să-i strâng sau să-i aşez hainele, domnule. Să-i pun proteza dentară într-un pahar cu apă şi să am grijă să aibă tot ce-i trebuie pentru la noapte.

— Stăpânul dumitale s-a comportat ca de obicei?

— Cred, domnule, că era indispus, spuse Masterman după ce se gândi puţin.

— În ce sens, indispus?

— În legătură cu o scrisoare pe care tocmai o citise. M-a întrebat dacă eu am adus-o. I-am spus, fireşte, că nu eu, dar el a început să mă ocărască şi îmi găsea nod în papură în tot ce făceam.

— Era ceva neobişnuit în asta?

— Oh, nu, domnule. Îşi pierdea repede cumpătul... depinde de motivul supărării.

— Stăpânul dumitale lua vreodată somnifere?

Doctorul Constantine ciuli urechile.

— Întotdeauna când călătorea cu trenul, domnule. Spunea că altfel nu poate dormi.

— Ştii cumva ce somnifer obişnuia să ia?

— Sunt sigur că n-aş putea să vă spun, domnule. Pe sticlă nu se afla indicat ce somnifer era. Seria doar: "Pentru dormit. A se lua înainte de culcare".

— Astă-noapte a luat?

— Da, domnule. I l-am turnat într-un pahar, pe care i l-am pus la îndemână, pe noptieră.

— Erai de faţă când l-a luat?

— Nu, domnule.

— Ce s-a întâmplat în continuare?

— L-am întrebat dacă mai doreşte ceva şi când ar vrea să-l scol a doua zi dimineaţă. Mi-a spus că nu vrea să fie deranjat până nu sună el.

— Nimic deosebit în asta?

— Nu, domnule. Când se trezea suna după conductor, pe care-l trimitea să mă