cheme în momentul când voia să se dea jos din pat.

— Se scula devreme, sau nu?

— Depinde de starea de spirit în care se afla, domnule. Uneori se scula să ia micul dejun, alteori dormea până la prânz.

— Deci, nu te alarmai dacă trecea dimineaţa şi nu te chema?

— Nu, domnule.

— Ştiai că stăpânul dumitale avea duşmani?

— Da, domnule.

Vocea nu trăda nici cea mai mică emoţie.

— Cum ai aflat?

— L-am auzit vorbind cu domnul MacQueen despre câteva scrisori, domnule.

— Ţineai la patronul dumitale, Masterman?

Faţa valetului deveni — dacă e cu putinţă — şi mai inexpresivă.

— N-aş vrea să vorbesc despre asta, domnule. Era un stăpân generos.

— Dar nu ţineai la el?

— Să spunem mai curând că americanii nu prea îmi plac, domnule.

— Ai fost vreodată în America?

— Nu, domnule.

— Îţi aminteşti să fi citit în ziare despre afacerea Armstrong?

Obrajii lui Masterman prinseseră puţină culoare.

— Da, domnule, desigur. O fetiţă nu-i aşa? Ceva revoltător.

— Ştiai că stăpânul dumitale, domnul Ratchett, fusese principalul instigator al răpirii fetiţei?

— Nu, domnule, nici nu mi-ar fi trecut prin cap. Pentru prima oară vocea valetului sună mai cald, puţin emoţionată: Nu prea îmi vine să cred, domnule.

— Totuşi, acesta e adevărul gol-goluţ. Şi-acum, să vedem ce-ai făcut dumneata în noaptea trecută. E o formalitate, înţelegi? După ce ai ieşit de la domnul Ratchett...

— I-am comunicat domnului MacQueen că stăpânul meu îl cheamă. Apoi m-am întors în compartimentul meu şi am citit.

— Care e compartimentul dumitale?

— Ultimul de clasa a doua, domnule. Lângă vagonul restaurant.

Poirot se uită pe plan.

— Mda... şi care e cuşeta dumitale?

— Cea de jos, domnule.

— Numărul 4?

— Întocmai, domnule.

— Mai e cineva cu dumneata?

— Da, domnule. Un italian.

— Vorbeşte englezeşte?

— Un fel de engleză, domnule. Vocea lui Masterman exprima în acel moment dispreţ şi mâhnire: Am înţeles că a fost în America... La Chicago...

— Staţi de vorbă?

— Nu, domnule. Prefer să citesc.

Poirot zâmbi. Îşi putea imagina scena: solidul şi volubilul italian încercând să străpungă platoşa de dispreţ şi reprobare a celui mai gentleman dintre gentlemeni...

— Dacă nu sunt prea indiscret, ce anume citeai?

— Acum, domnule, tocmai citesc "Prizoniera dragostei", de doamna Arabella Richardson

— E bună?

— O găsesc deosebit de agreabilă, domnule.

— Bine, să mergem mai departe. Deci te-ai întors în compartimentul dumitale şi ai citit "Prizoniera dragostei". Până când?

— Pe la vreo zece şi jumătate, domnule, italianul a vrut să se culce. Aşa încât conductorul a venit şi a făcut paturile.

— Iar dumneata te-ai băgat imediat în pat şi ai adormit?

— M-am băgat în pat, domnule, dar n-am adormit.

— De ce?

— Mă durea măseaua, domnule.

— Oh... e ceva cumplit.

— Într-adevăr cumplit, domnule.

— Ai luat ceva?

— Mi-am pus puţin ulei de cuişoare, domnule, care mi-a mai luat din durere, totuşi n-am fost în stare să dorm. Am aprins lumina de la capul patului şi am citit... să mai uit.

— Şi n-ai dormit deloc?

— Ba da, domnule, am aţipit pe te patru dimineaţa.

— Şi tovarăşul dumitale?

— Italianul? Oh, tot timpul a sforăit.

— N-a ieşit deloc în timpul nopţii?

— Nu, domnule.

— Dar dumneata?

— Nici eu, domnule.

— Ai auzit ceva în timpul nopţii?

— Nu cred, domnule. Nimic neobişnuit, vreau să spun. Trenul stătea pe loc, aşa că era linişte.

Poirot rămase mut câteva secunde, apoi spuse:

— Mda, cred că nu mai sunt multe de spus. N-ai putea să ne lămureşti deloc asupra tragediei?

— Din păcate, nu. Îmi pare rău, domnule.

— După câte ştii dumneata, exista vreo neînţelegere sau chiar duşmănie între stăpânul dumitale şi domnul MacQueen?

— Oh, nu, domnule. Domnul MacQueen este un gentleman foarte simpatic.

— Unde ai lucrat înainte de a fi angajat de domnul Ratchett?

— Am fost în serviciul lui sir Henry Tomlinson din Grosvenor Square.

— De ce ai plecat de acolo?

— Domnul Tomlinson pleca în Africa Orientală şi nu mai avea nevoie de serviciile mele. Dar sunt sigur că vă va vorbi de bine despre mine.

— De când lucrezi pentru domnul Ratchett?

— Exact de nouă luni, domnule.

— Mulţumesc, Masterman. Apropo, fumezi pipă?

— Nu, domnule, numai ţigări, ţigări obişnuite.

— Mulţumesc. E suficient, spuse Poirot şi îi făcu semn că e liber.

Valetul şovăi.

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar bătrâna doamnă din America este foarte agitată. Spune că ştie fotul despre ucigaş. E într-o stare foarte nervoasă, domnule.

— În acest caz, spuse Poirot zâmbind, s-o chemăm.

— Pot să-i comunic, domnule? Vrea neapărat să stea de vorbă cu cineva autorizat. Conductorul a încercat s-o liniştească.

— Poţi s-o trimiţi, prietene, spuse Poirot. Să auzim ce are să spună.

 

 

CAPITOLUL IV

MĂRTURIA DOAMNEI HUBBARD

 

Doamna Hubbard sosi gâfâind, aproape fără suflu, puternic surescitată; de-abia reuşi să vorbească.

— Aş vrea să ştiu cine e persoana autorizată aici cu care aş putea să stau de vorbă. Am nişte informaţii, ffoarte, ffoarte importante. Dacă dumneavoastră, domnilor...

Privirea ei neîncrezătoare trecu de la unul la celălalt, cântărindu-i.

Poirot înclină capul.

— O să-mi comunicaţi mie, doamnă, spuse el, dar mai înainte, vă rog să luaţi loc.

Doamna Hubbard se prăvăli, extenuată, pe scaunul din faţa ei.

— Iată ce vreau sa vă spun. Astă-noapte am avut un asasin în tren, şi acest asasin s-a aflat tocmai în compartimentul meu!

Făcu o pauză pentru a da spuselor ei un accent dramatic.

— Sunteţi sigură, doamnă?

— Fireşte că sunt sigură! Auzi ce întrebare! Eu ştiu ce vorbesc. Vă voi spune tot ce am de spus. M-am băgat în pat şi am adormit, când deodată m-am trezit — era complet întuneric — şi mi-am dat seama că în compartimentul meu se afla un bărbat. Eram atât de înspăimântată, încât n-am putut să strig, dacă vă puteţi închipui aşa ceva. Stăteam şi-mi spuneam: Dumnezeule, fie-ţi milă, o să mă ucidă. Nici nu vă pot descrie în ce stare eram. Trenurile astea dezgustătoare, îmi spuneam, şi toate nenorocirile despre care citisem. Şi mă gândeam: Oricum, bijuteriile n-o să mi le poată lua, deoarece, ştiţi, le băgasem într-un ciorap pe care-l vârâsem sub pernă... Nu era prea confortabil... poţi să faci şi cucuie, înţelegi? Unde rămăsesem?

— V-aţi dat seama, doamnă, că un bărbat se afla în compartimentul dumneavoastră.

— Aşa, da. Stăteam deci cu ochii închişi şi mă gândeam ce-aş putea face şi-mi spuneam: Sunt foarte mulţumită că fiică-mea nu