ştie în ce situaţie mă aflu. Apoi, nu ştiu cum, mi-am revenit şi am început să pipăi cu mâna împrejur, până am dat de sonerie. Am sunat după conductor. Şi am sunat, şi am sunat, dar nu venea nimeni, şi vă rog să mă credeţi că am simţit că mi se opreşte inima-n loc. Dumnezeule — mi-am spus — te pomeneşti că i-au omorât pe toţi. Trenul stătea pe loc, şi era o linişte de mormânt. Am tot apăsat pe sonerie până când, oh, în sfârşit! am auzit paşi alergând pe coridor şi apoi o ciocănitură în uşă. Intră, am strigat, şi am aprins în acelaşi moment lumina. Şi, vă rog să mă credeţi, nu era nici picior de om înăuntru.

Asta i se păru doamnei Hubbard apogeul dramatic al întregii peripeţii, în loc ca lucrurile să se petreacă invers.

— Şi ce s-a întâmplat apoi, doamnă?

— I-am spus omului ce se întâmplase, dar părea că nu mă crede. Îşi închipuia c-am visat. L-am pus să se uite sub banchetă, deşi el spune că e prea strâmt ca să intre un om. Era absolut clar că bărbatul o ştersese, dar sunt sigură că fusese înăuntru, aşa că felul cum a încercat conductorul să mă potolească m-a scos din sărite! Eu nu sunt genul de om care să viseze bazaconii, domnule... nici nu ştiu cum vă cheamă...

— Poirot, Madame, iar dânşii sunt domnul Bouc, director al companiei, şi doctorul Constantine.

Doamna Hubbard murmură:

— Încântată da cunoştinţă... şi îşi continuă istorisirea: N-o să pretind acum că am făcut ceea ce trebuia să fac. Mi-a intrat în cap că trebuie să fi fost bărbatul din compartimentul vecin... bietul om care a fost ucis. I-am spus conductorului să se uite la uşa de acces, fiind aproape convinsă că nu era încuiată. Şi, într-adevăr, nu era. I-am spus s-o încuie şi, după ce a plecat, am coborât din pat şi am proptit un geamantan în ea, pentru mai multă siguranţă.

— Ce oră era, doamnă Hubbard?

— N-aş putea să vă spun. Nu m-am uitat deloc la ceas. Eram atât de îngrozită...

— Care e teoria dumneavoastră acum?

— Oh, dar totul mi se pare cum nu se poate mai clar. Omul din compartimentul meu era asasinul. Cine altul ar fi putut fi?

— Şi credeţi că s-a întors în compartimentul vecin?

— De unde să ştiu unde s-a dus? Doar ţineam ochii închişi.

— Trebuie să se fi strecurat afară, pe coridor.

— Ei bine, nu ştiu ce să vă spun. Înţelegeţi odată că eram cu ochii închişi.

Doamna Hubbard suspină adânc.

— Dumnezeule, cât eram de speriată! Dacă ar fi ştiut fata mea...

— Nu credeţi, cumva, doamnă, că ceea ce aţi auzit dumneavoastră, era, de fapt, zgomotul produs de cineva care se mişca în compartimentul de alături, al mortului?

— Nu, nu cred, domnule... cum ziceaţi... aha, Poirot. Omul se afla în acelaşi compartiment cu mine. Şi, ce vreţi mai mult, am şi o dovadă.

Şi triumfătoare, scoase de sub masă o poşetă voluminoasă prin care începu să cotrobăie. Scoase, rând pe rând, două batiste mari, curate, o pereche de ochelari cu ramă de os, un tub cu aspirină, un pacheţel cu sare Glauber, un tub de celuloid cu bomboane de mentă, o legătură de chei, o foarfecă, un carnet de cecuri, fotografia clară a unui copil, nişte scrisori, cinci şiraguri de mătănii pseudo-orientale şi un mic obiect metalic... un nasture.

— Vedeţi acest nasture? Ei bine, aflaţi că nu e al meu. Eu nu port aşa ceva. L-am găsit azi dimineaţă când m-am trezit.

Şi puse pe masă. Bouc se aplecă să-l vadă şi scoase o exclamaţie.

— Dar ăsta e un nasture de pe tunica conductorilor de la vagoanele de dormit!

— Ar putea exista o explicaţie naturală a acestui fapt, spuse Poirot, şi se întoarse prevenitor spre doamna Hubbard. E posibil, doamnă, ca acest nasture să fi căzut de pe uniforma conductorului, fie când a căutat prin compartimentul dumneavoastră... fie astă-noapte când v-a făcut patul.

— Nu ştiu ce e cu dumneavoastră, domnii mei. Ca şi cum n-aţi avea nimic altceva mai bun de făcut decât să-mi găsiţi nod în papură. Ascultaţi aici. Aseară, înainte de a mă culca, citeam o revistă. Înainte să sting lumina am pus revista pe un geamantănaş care se afla pe podea, lângă fereastră. Aţi priceput până aici?

Cei trei bărbaţi îi dădură toate asigurările.

— Buun! Să mergem mai departe, atunci. De lângă uşă conductorul s-a uitat sub banchetă, apoi a intrat înăuntru, dar nu s-a apropiat deloc de fereastră. Ei bine, azi dimineaţă acest nasture se afla exact pe coperta revistei. Aş vrea să ştiu cum numiţi dumneavoastră asta?

— Eu o numesc dovadă, doamnă, spuse Poirot.

Răspunsul păru să o mai domolească.

— Îmi vine nu ştiu ce să fac când nu sunt crezută!

— Ne-aţi spus lucruri foarte interesante şi preţioase, rosti Poirot, amabil. Acum, aş putea să vă pun şi eu câteva întrebări?

— Bineînţeles.

— Cum se face că, deşi îngrijorată din cauza lui Ratchett, n-aţi încuiat mai înainte uşa dintre compartimente?

— Ba am încuiat-o, i-o întoarse doamna Hubbard, prompt.

— Da?

— De fapt, am întrebat-o pe suedeză — e un suflet atât de bun — dacă era încuiată şi mi-a spus că da.

— Dumneavoastră n-aţi verificat?

— Eram în pat, iar poşeta mea atârna de clanţa uşii, aşa că n-am putut vedea.

— Ce oră era când aţi întrebat-o?

— Să mă gândesc. Să fi fost zece şi jumătate, sau unsprezece fără un sfert. Venise să-mi ceară o aspirină. I-am spus să caute în geanta mea.

— Eraţi în pat?

— Da.

Deodată izbucni în râs.

— Săraca de ea... era într-un hal. Ştiţi, deschisese fără să vrea uşa celuilalt compartiment.

— Al lui Ratchett?

— Da. Ştiţi cât de greu e când mergi pe coridor şi toate uşile sunt închise. O deschisese din greşeală. Era foarte nenorocită din cauza asta. Ratchett izbucnise în râs, se pare, şi îmi închipui că trebuie să-i fi spus ceva nu tocmai drăguţ. Săraca, era foarte agitată: "Oh, am greşit uşa, zicea, mă simt atât de prost. Nu-i un om drăguţ; mi-a spus: Eşti prea bătrână".

Doctorul Constantine chicoti, şi doamna Hubbard îl ţintui cu o privire înfricoşătoare.

— Nu era deloc