numai al tribunalului, dar şi al oraşului, spunându-le doar atât: „În cincizeci de ani veţi încerca să-l schimbaţi în numele a ceea ce veţi numi progresul. Dar nu veţi reuşi; dar nici nu veţi fi în stare să scăpaţi vreodată de el”. Dar ei văzuseră deja asta, acum înglodaţi până la coapse în sălbăticie, dar şi cu ceva mai mult decât doar o viziune spre care să-şi îndrepte privirea, întrucât ei aveau cel puţin sfoara de undiţă şi ţăruşii, poate mai puţin de cincizeci de ani, poate – cine ştie? – mai puţin de douăzeci şi cinci chiar: o Piaţă, tribunalul în grupul de arbori fiind centrul; şi în dreptunghi în jurul lui prăvăliile, cu două etaje, birourile avocaţilor şi doctorilor şi dentiştilor, camerele de închiriat şi sălile de spectacole deasupra lor; şcoala şi biserica şi taverna şi banca şi închisoarea, fiecare la locul ei cuvenit; cele patru bulevarde largi divergente, drepte ca firele de plumb în cele patru direcţii, devenind reţeaua de drumuri şi drumuri laterale până când întreaga regiune avea să fie acoperită de ea; mâinile, degetele apucătoare, apucând, trăgând înspre lumină din sălbăticia dispărută an după an ca din fundul mării în retragere, câmpurile largi bogate fecunde roditoare, îmbrâncind împingând cu fiecare an mai departe întru sălbăticie şi supuşii ei – ursul sălbatic şi cerbul şi curcanul, şi oamenii sălbatici (sau nemaifiind atât de sălbatici, familiari acum, inofensivi acum, doar depăşiţi; anacronisme dintr-un timp vechi mort şi dintr-o epocă moartă; regretabile, desigur, de fapt chiar regretate de cei bătrâni, uneori cu furie crâncenă, cum făcuse doctorul Habersham, şi cu mai puţină patimă, dar cu la fel de multă încăpăţânare şi îndărătnicie cum bătrânul Alec Holston şi câţiva alţii o mai făceau încă, până când în alţi câţiva ani ultimii dintre ei aveau să fi trecut şi dispărut la rândul lor, şi ei depăşiţi; pentru că aceasta era ţara oamenilor albi; aceasta era soarta ei, nici măcar soarta ci destinul, destinul său înalt în cronica pământului) – venele şi arterele şi fluviile de viaţă şi de pulsaţie de-a lungul cărora avea să curgă belşugul vremii recoltei; aurul; bumbacul şi grânele;

 

Însă mai presus de orice altceva, tribunalul: centrul, focarul, butucul roţii; şezând acolo şi pândind ameninţător în centrul circumferinţei întregii regiuni asemenea unui nor singur în inelul său de orizont, aşternându-şi umbra uriaşă până la cea mai depărtată margine a orizontului; visător, sumbru meditativ, simbolic şi concret în greutatea lui, înalt ca un nor, solid ca o stâncă, dominând totul; protector al celor slabi, judecând şi stăvilind pasiunile şi poftele, depozitar şi paznic al aspiraţiilor şi speranţelor; ridicându-se în straturi grosolane de cărămidă de-a lungul acelei prime veri, simplu şi pătrat, în cel mai simplu stil colonial georgian (acesta, de către arhitectul din Paris care crea la Suta lui Sutpen ceva asemenea unei aripi a Versailles-ului întrezărit într-un coşmar gotic liliputan – ca răzbunare, avea să spună Gavin Stevens o sută de ani mai târziu, când legenda lui Sutpen în această regiune avea să cuprindă anecdota momentului când arhitectul evadase într-un fel sau altul din temniţa lui şi încercase să fugă şi Sutpen şi negrul care-i era şef de echipă şi vânător principal îl alergaseră cu câinii în mlaştină şi-l aduseseră înapoi), întrucât, aşa cum le spusese arhitectul, ei nu aveau bani să-şi cumpere prost gust cu ei şi nici chiar nimic altceva după care să copieze puţinul prost gust care le-ar mai fi fost încă accesibil; nici acesta necostând încă nimic decât munca şi – în al doilea an acum – cea mai mare parte din ea era a sclavilor, întrucât acum erau încă şi mai mulţi stăpâni de sclavi în aşezarea care fusese oraş şi avea nume deja de mai bine de doi ani acum, deja un oraş şi deja având nume când primii din ei se deşteptaseră în acea dimineaţă galbenă cu doi ani în urmă: – oameni alţii decât Holston şi fierarul (Compson era unul dintre ei acum), care stăpâneau ca proprietari unul sau doi sau trei negri, în afară de Grenier şi Sutpen care instalaseră campamente lângă pârâu, pe pajiştea lui Compson, pentru ca cele două bande ale negrilor lor să trăiască acolo până când cele două clădiri – tribunalul şi închisoarea – ar fi fost terminate. Dar nu numai a sclavilor, a oamenilor legaţi, a celor neliberi, pentru că mai erau încă şi oameni albi, aceiaşi care în acea dimineaţă fierbinte de iulie cu doi şi acum trei ani în urmă se strânseseră într-un fel de rănită neputinţă de a crede ca să arunce, să azvârle într-o furie mânioasă asudată neputincioasă mai sus şi mai sus acea anexă cu trei pereţi sprijinită acolo – aceiaşi bărbaţi (cu treburi ale lor de care s-ar fi putut ocupa sau munca lor pentru care erau angajaţi, plătiţi, pe care ar fi trebuit să şi-o facă) în picioare sau aplecaţi peste schelele şi grămezile de cărămizi şi gropile de mortar din lut câte o oră sau două ore sau jumătate de zi, apoi dându-l la o parte pe câte unul dintre negri şi luându-i locul cu mistria sau fierăstrăul sau tesla, nechemat şi neadmonestat întrucât nu era de faţă nimeni cu dreptul de a porunci sau de a respinge; un străin ar fi putut spune că probabil din cauza aceasta, pur şi simplu pentru că acum ei nu mai trebuiau să o facă, numai că era mai mult decât atât, muncind paşnic acum că nu mai erau jignirea şi furia aceea, şi de două ori mai repede pentru că nu mai era nicio grabă întrucât munca asta nu mai avea cum să fie grăbită de om sau de oameni cum nici strânsul recoltei n-ar fi putut fi, muncind (şi acest paradox pentru oricine în afara unor oameni cum erau Grenier şi Compson şi Peabody care crescuseră din copilărie printre sclavi, respiraseră acelaşi aer şi chiar supseseră la acelaşi piept cu fiii lui Ham: negri şi albi, liberi şi neliberi, umăr la umăr întru acelaşi efort şi ritm neobosite ca şi cum ar fi avut acelaşi ţel şi