Religia. Zmeii cred, în general, într-o fiinţă supremă, făuritoare a Ţurţurilor şi a Glodului. Aceasta ar fi creat şi primii zmei, însufleţindu-i cu focul transparent scos pe nări şi dăruindu-le din ura inimii sale. Diversele lui nume: Ananakaourakismakistekou, Shhh, Ollâyluâaeî, Manitou, Bobo, Yoknapatawpha, Soolah, „ifcAliAJtijr, *, xnop”vpemm e (tm) ^1/8-^%oL2/3oo+, sau înseamnă toate acelaşi lucru: vidul din interiorul vidului din interiorul vidului. Acest zeu nu are cult şi altare, pentru că se crede că întreaga lume e altarul său. În schimb, zei mai mici, locali, sunt foarte veneraţi, în primul rând, fiecare zmeu îşi divinizează buzduganul. Acesta e aşezat seara în cui, pe peretele de la Apus, iar zmeul, cuprins de frenezie, îl contemplă, îi ascultă vibraţia (dându-i un uşor bobârnac), îl pipăie, îl miroase şi-n cele din urmă îl linge pe toată suprafaţa, venerându-l şi ungându-l contra ruginei în acelaşi timp. Ceilalţi zei sunt, se crede, vechi conducători politici şi religioşi, cu o existenţă legendară, ca Dragg-Onn, Matrak, Kumnene sau Amm – Go-n'na – Dayya. Lor li s-au ridicat, în vremurile istorice, temple, catedrale, bazilici, capele, domuri, campa-nele, capişte, sinagogi, moschee, geamii, case de rugăciune şi colibe ale bărbaţilor. Nici o statuie nu ornează aceste construcţii, azi ruinate, de vreme ce n-a putut fi prins nici un zeu care să fie ucis şi transformat în propriul său basorelief. Există doar numeroase inscripţii votive urrnând, cu mici variaţiuni, următorul model: „Zeule! Dacă în interval de. Zile nu-mi dăruieşti obiectul x, voi chema tot neamul meu să stea de jur-împrejurul templului pe care ţi l-am ridicat, ca să sufle foc pe nări şi casa ta sfântă să ardă cu mari vâlvătăi. Şi dacă nici atunci nu-mi dăruieşti obiectul x, vom face o scară până la Ţurţuri, vom ajunge sus, vom găuri bolta şi vom pune gheara pe tine. Apoi te vom.” Urmau aici descrieri de torturi inimaginabile pentru mintea umană, întinse nu de puţine ori pe un perete întreg, căci nu trebuia omis nici un organ al veneratului zeu. Mai existau şi zeităţi micuţe, portabile, ca Nu, Ddda şi Hmm, cu funcţia de purtătoare de noroc. Paradoxal, acestor zmei-colibri li se aduceau cele mai sângeroase jertfe. Când au ieşit la suprafaţă, zmeii au suferit influenţa religiilor locale, astfel că în panteonul lor au fost primiţi, cu timpul, Shiva, Behemoth, Ishtar şi Satan, reprezentaţi cu solzi în spinare şi cozi lungi, reptiline. LIMBĂ.

  A, Lparatul vocal al zmeilor (cu excepţia zombalului si, fireşte, a Animicştiutorului, despre care se crede că nu posedă aşa ceva) e compus dintr-o limbă groasă, musculoasă şi despicată, a cărei lungime poate varia de la 1,23 m la femelele zmeului comun până la 0,006 m la masculul zmăului, un bot plin de colţi fioroşi şi un laringe de o formă extrem de neregulată, în aceste condiţii, nimeni nu trebuie să se aştepte la cine ştie ce limbaj.

  Se crede că zmeii gândesc destul de mult, dar că n-au cum dovedi acest lucru din cauza dificultăţilor de exprimare. Cu cât o idee e mai abstractă, cu atât cuvintele care-o exprimă sunt mai greu de pronunţat. Atunci intră în joc limbajul corpului. Când vezi un zmeu agitându-se şi smucindu-se ca lovit de streche, schimonosindu-se ca un epileptic, smulgându-şi hainele şi părul din cap, vei şti că ai în faţa ta un filosof vorbind despre bucuria de a avea o inimă netulburată.

  Există două mari grupuri lingvistice zmeieşti, însoţite de o puzderie de dialecte şi graiuri. Primul, răspândit în zona europeană – specific deci zmeului zmeilor, zmeului mioritic, câinelui de zmeu şi zmăului – e alcătuit din limbi insinuante. Al doilea, întâlnit sub Asia (zmeul zmeelor, zmeul cu colţi, mumă zmeilor, zmeul sur de văgăună şi zmeul comun), reprezintă limbile aglutinante.

  Limbi insinuante.

  Zmeii se tem de zei şi n-ar spune un neadevăr în ruptul capului. Refuză să spună, însă, şi adevărul gol-goluţ, căci experienţa speciei a arătat că cei care-au făcut astfel n-au supravieţuit. Ieşirea din acest impas le-a oferit-o anatomia specifică a aparatului lor vocal. Limba având vârful despicat, s-a ivit posibilitatea ca un vârf să pronunţe răspicat o frază, pe când celălalt, în general mai scurt dar mai flexibil, să articuleze repede altceva, de multe ori opusul primei fraze. Lingviştii au analizat, astfel, structuri dialogale de tipul următor: făt-frumos: Bun-găsit, câine de zmeu!

  Zmeul (cu primul vârf): Hallom-Hallahham Googa! (Bine-ai sosit, voinice!)

  (cu al doilea vârf): Zvghrxtsutdlrmrrrrr! (Expresie intraductibilă făcând aluzie la posibilitatea ca voinicul să se-ntoarcă în locul de unde-a ieşit.) făt-frumos: Hai la luptă!

  Zmeul (primul vârf): Bandagulaago Ini-kata Ini-ka-ta Suntamarenasumpati Atarvavedaguantanamera Ghh-ghh! (Hai!)

  (al doilea vârf): Zvghrxtsutdlrmrrrrr!

  Făt-frumos: în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm?

  Zmeul (primul vârf): Hoola-hoop! (în luptă, că-i mai dreaptă!)

  (al doilea vârf): Dooten Zbengh'â. (Aş prefera buzduganul, dar, ce să-i faci, viaţa nu aranjează întotdeauna lucrurile aşa cum vrem noi.)

 Limbi aglutinante.

  Cleioase, însoţind articularea cu stropi mari de salivă, aceste limbi au o deosebită expresivitate, creând uneori frumuseţi şi preţuri noi din materiale desconsiderate pe nedrept ca bubele, putregaiul şi noroiul. Atât prinţesele răpite, cât şi voinicii au dificultăţi în conversaţia cu zmeii asiatici, fiind nevoiţi să folosească scuturi de cristal între ei şi interlocutor. Stropii de salivă sunt folosiţi în aceste limbi ca semne diacritice şi de punctuaţie. Astfel, un cuvânt ca Jomaamoj, pronunţat ca atare, înseamnă boboc de raţă, dar însoţit de doi stropi pe fruntea celui cu care vorbeşti şi încă unul în ochiul stâng ajunge să semnifice un anumit fel de scut din sorici de porc de câine. Obligaţia ca, în relaţiile internaţionale, aceşti zmei să folosească Zwi, limbaj telegrafic şi fără diacritice, a stârnit numeroase revolte şi manifestări de protest. „Este un intolerabil atentat la valorile noastre cele mai intime, spunea un oficial. Prin limba strămoşească noi nu înţelegem să exprimăm abstracţiuni insipide, ci însăşi substanţa şi