Un caz special de competenţă lingvistică îl reprezintă cel al zmeilor asiatici (zombalii). Caninii lor enormi, sfredeliţi şi străbătuţi de inele cu mărgăritar, rezonează puternic la clinchetele delicatelor bijuterii. Aceste clinchete, uneori uşoare ca o adiere, alteori puternice ca nişte clopote de catedrală, armonioase uneori ca un vis de iubire, distonante altă dată ca o găleată rostogolită pe trepte de beton, formează limbajul, foarte convingător, al zombalilor. În trecut, ei erau oratorii lumii subpământene. În ciuda faptului că nu-nţelegeau o boabă din graiul lor, zmeii veneau din cele mai îndepărtate colţuri şi plăteau scalpuri grele ca să-i asculte. Plecau întotdeauna pe deplin lămuriţi, mai curaţi şi mai uscaţi ca oricând. Animicştiutorul nu pare să fi avut limbaj vorbit. Scrisul său, însă, are o structură gramaticală cu totul specială. Nu există, aici, cunoscutele noastre părţi de vorbire: substantivul, pronumele, verbul etc. Avem însă altele, care descriu lumea în culori mai puternice şi mai vii: zâmbirea, pălmuirea, holbarea, lăcri-marea, părul măciucă, geamătul (de durere şi de plăcere), mângâierea. Majoritatea traducătorilor ce s-au aplecat asupra fragmentelor rămase pe coji de ou se plimbă azi, holbându-se şi lăcrimând, prin curtea caselor de sănătate. ŞTIINŢE uutoritatea supremă în domeniul ştiinţific este, pentru zmei, Animicstiutorul, autor presupus al unui op numit „Sistema Lumii”. Aici este înfăţişat Universul ca un fel de farfurioară ce se roteşte rapid, ţinută în echilibru pe vârful degetului Fiinţei supreme. Când i se face foame, zeul mai ciuguleşte câte ceva din farfurie, şi aceasta este moartea. Dacă-i rămâne ceva printre măsele, se scobeşte şi aşază rămăşiţele pe marginea farfuriei, în felul acesta vin pe lume animalele şi zmeii.

  Fizica zmeiască ne învaţă că spaţiul are doar două dimensiuni. A treia, deşi o văd prea bine, o neagă cu încăpăţânare. În toată ştiinţa fizicii, de altfel desfăşurată pe sute de pagini, nu întâlneşti decât o singură formulă: E = mc2. Ea e interpretată în fel şi chip, cea mai acceptată soluţie fiind cea a lui Zoozoom, din sec. al IlI-lea: Eficienţa este Magia Capetelor Pătrate. Zmeii cred şi în existenţa atomilor: brânza e compusă din atomi de briază, buzduganul din atomi de buzdugan, zâmbetul din atomi de zâmbet.

  Chimia lor nu combină numai substanţe între ele, ci şi stări sufleteşti, fenomene ale naturii, acţiuni sau pasiuni. Aurul modelat într-o stare de spirit tristă e alt metal decât cel prelucrat la o petrecere. Cetăţile se construiesc pe ploaie, ca să înnegureze sufletul inamicului.

  Nu sunt cunoscute matematica şi statistica. Numerele sunt considerate superstiţii. Nici un zmeu nu ştie câte degete are. De ce ar şti? În schimb, biologia a luat o mare dezvoltare, ştiut fiind că preparatele disecate, presărate apoi cu sare şi piper, îi recompensau pe zmei după fiecare plicticoasă lecţie de anatomie. ARTE şi LITERATURĂ.

  Artele plastice au rămas într-un stadiu oarecum primitiv în culturile zmeilor. Există, desigur, în pieţele oraşelor statui de eroi, înălţate în vâr-ful unor măreţe columne. Dacă urci însă până la ele, ai surpriza să afli nu o întruchipare în marmură, ci pe erou însuşi, împăiat şi cu ochi de sticlă. Basoreliefurile celebrând mari izbânzi cuprind sute de personaje ucise şi acoperite cu var: aceiaşi soldaţi care au biruit în luptă. Tablourile de interior înfăţişând, de pildă, doi tineri împletindu-şi limbile despicate într-o poetică panglicuţă (forma lor de sărut) şi intitulate „Iubire” sunt realizate după aceeaşi metodă. Atelierele pictorilor şi sculptorilor la modă sunt numite metaforic „abatoare” şi sunt frecventate de lumea mondenă. Mulţi din cei ce intră pe propriile picioare ies de acolo sub formă de portrete. Autoportretul e o specie cu totul necunoscută.

  Măreţele cetăţi din lanţul celor şapte bijuterii nu sunt rodul arhitecţilor, ci al întâmplării. Steiuri gigantice de stâncă au fost înfipte din loc în loc şi, unde s-a întâmplat să fie două alături, zmeii au fost tentaţi să mai adauge, ca să fie grămada mai mare şi mai vizibilă. S-au format astfel cercuri de menhire, iar în interior şi-au clădit zmeii case, mai întâi tot din rocă necioplită, apoi din pietre legate cu mortar. Zidăria e o achiziţie recentă, împrumutată de la oameni. Astfel, sunt faimoase curţile zmeilor mioritici, cu zidurile lor ornate cu cristale şi pirită, cu melancolicele foişoare din care prinţesele lasă să atârne în valuri părul lor de aur moale, cu cocoşi de tablă şi flamuri de mătasă pe ţuguiele din vârfuri. Interioarele acestor construcţii sunt atât de labirintice, încât uneori poţi găsi pe culoar mătăhălosul schelet al vreunui zmeu care n-a mai ştiut să ajungă la bucătărie. La subsol, toate palatele aveau temniţe sinistre, mer-gând pe cel puţin cinci etaje în subteran. Altădată acolo se petreceau orori, în epoca istorică, însă, celulele umede şi întunecoase au servit zmeilor ca dormitoare, partea de la suprafaţă fiind, de fapt, rezervată oaspeţilor. „Să dormi ca pe masa de tortură” e, pentru zmei, echivalentul lui „Somn uşor, vise plăcute”.

  Muzica şi coregrafia. Când zmeul cântă, nu-i a bună. Când dansează, e nenorocire. Fiecare cetate are un loc bine delimitat pentru astfel de activităţi, aşa-numitul loc sacru Thisko – Tekk (în traducere liberă: casa plăcerii). Cântarea o încep de obicei zmeoaicele, agitând un fel de tamburine din piele umană şi clopoţei de aramă. Agită, de asemenea, aprig din fesele lor de tiranosaur, care cu această ocazie se-nroşesc ca petalele de mac. Cuvintele tradiţionale sună aşa:

  Fete bune suntem, zmeoaice de zmeoaice, Sucim din buric ca nişte şerpoaice, Vino să ne iei, vino imediat Dacă ai parai şi dacă eşti bazat Tine minte frate că ai doar o viaţă Dă-l în gât pe fraier, ieşi la suprafaţă Şi-o să ai succes, bani babani şi BMW-eu Şi-o să vin lângă tine, şi-o să fii zmeul meeeeeeeeeeeeeu!

 Chorus:

  Vino dacă vreeeeeei, vino să ne ieeeeeeei etc. Etc.

  Pe această muzică suavă, numită în general stilul „casă”, dar şi „ciocănitură”, zmeii se pornesc să joace cu figuri, încât dârdâie podelele sub ei. Serile de dans