se termină cu dărâmări masive ale clădirilor pe o rază de câteva sute de metri. Zmeul sur de văgăună mai dansează şi tarantela când este ciupit din greşeală de unul dintre păroşii săi locotenenţi. Zmeul mioritic are şi el dansuri specifice ca sârba şi bătuta, dar se abţine să le joace ca să nu se bată prea des munţii-n capete. Dansul încremenit al Animicştiutorului, se zice, este chiar lumea în care trăim.

  Dintre toate artele, zmeii adoră însă literatura, încă de mici ei îi adorm pe părinţi şi bunici spunân-du-le nenumărate basme, legende şi cântece tinereşti (echivalentul baladelor populare) cu care vin pe lume gata ştiute. Le uită însă pe parcurs, astfel că adultul obişnuit e avid să le asculte mereu şi mereu. Nu toţi nou-născuţii au această înzestrare în aceeaşi măsură. Faimoşi sunt pruncii zmeului comun, care spun poveşti într-un fel de largi amfiteatre, unde se intră cu plată: de obicei, zece centimetri pătraţi de scalp de persoană. Folclorul zmeiesc vorbeşte despre o epocă nedeterminată în care super-eroi, ajutaţi de cel mai bun prieten al zmeului, balaurul, merg să lupte contra unor monştri oribili numiţi Ros împărat, Verde-îm-părat, Făt-Frumos sau Presley (în Carpaţi, Prâslea) cel Voinic, şi să elibereze astfel femelele umane sechestrate şi neîmplinite.

  Adevărata literatură este însă cea cultă, care cuprinde câteva genuri înalt formalizate. Ea nu este înnăscută, în schimb e produsă de zmei atipici, cu o aplecare naturală spre poezie, numiţi, în toate limbile, puah (tradus de obicei prin poeţi, cuvântul înseamnă literal amărâţi care împung stelele cu bărbia). Niciodată nu s-a ivit pe lume un puah din încrucişarea speciei zmeeşti cu cea umană. Doar când un zmeu, vrăjind o zrneoaică, uită să pronunţe formula rituală de îndepărtare a răului „Ni ni puah puah!” („Fie ca din dragostea noastră preacurată să nu se nască un nenorocit de poet”), se poate petrece ceea ce în familie va fi o mare catastrofă. Zmeoaicele şi zmeii poeţi nu ştiu să lupte si, chiar dac-ar şti, n-ar putea ridica grelele buzdugane, în schimb, de mici îşi umplu odăiţele cu murdării: perle, cărticele, panglici şi globuri de Anul Nou. Organul cristalomandibular, atrofiat la confraţii lor, le creste hidos la adolescenţă. Puah-ii se strâng în grupuleţe numite Kellt-uri şi ies la suprafaţă în nopţile fără lună. Privind hipnotizaţi, într-o poiană tăcută, spuza de stele scânteind ca o comoară a unor piraţi celeşti, cruciuliţele şi lănţugele şi ghiulurile şi cerceii stelari, ei desfac floricica de pieliţe diafane din vârful bărbiei şi-ncep să miroasă. Ei singuri cunosc mirosul stelelor. După spusele lor, nu e niciuna cu aceeaşi mireasmă ca vecina ei. Orion miroase vag a regina-nopţii, Săgetătorul aduce cu apa de colonie, în schimb Cloşca ar avea buchetul vinului tare de Madera. A hoit împuţit miroase Mar-te, spintecătorul. A subţioară de curtezană, Venus. Poeţii detectează şi cristalele din alte galaxii, oricât de îndepărtate, mai curat decât orice spectroscop. Stând nopţi în şir cu feţele către stele, ei cântă. Poemele, epice şi lirice, sunt creaţia lor, transmisă cu veneraţie din neam în neam de puahi. Sunt cunoscute, până-n prezent, trei tipuri de cântece epice: Vissele, Zurbele şi Hrankahrankas. Primele au fost compuse, din timpuri străvechi, de poeţii ieşiţi din neamul dinilor de zmeu, şi se caracterizează printr-o înaltă ţinută academică. Ele sunt, de fapt, un fel de cronici în versuri, lăudate mai ales pentru veridicitatea lor istorică, mai puţin pentru realizarea artistică. Câinii de zmeu, de altfel, sunt cei mai mari amatori de literatură dintre zmei, dar şi cei mai conservatori. Arta lor n-a evoluat de mai bine de cinci mii de ani. Critici literari înnăscuţi, ei discută nopţi întregi, cu voluptate, despre splendoarea vreunui epitet clasic, ca şi despre ridicolul „moderniştilor”, autori de zurbe. Acestea din urmă sunt foarte diferite de visse. Pe jumătate fantastice, ele nu dau doi bani pe realitate, în care nu cred deloc. „Suntem doar visul unui zmeu suprem” e formula lor cea mai cunoscută. Zurbele (între care capodopere ca „Zurba Ulciorului de fildeş”, „Zurba Femeii care nu a fost vrăjită niciodată” sau „Zurba Platoşei de rinocer”) sunt creaţia colectivă a poeţilor din neamul zmeului cu colţi, şi au o exuberanţă barocă în desfăşurarea acţiunilor şi în emfaza discursurilor. Aici sunt mult lăudate întorsăturile stilistice neaşteptate, uneori de-a dreptul paradoxale. Personaje mor şi învie pe pagina următoare, o cetate e cucerită de dragul unui epitet, un sclav o violează pe regină pentru ca poetul să-i poată descrie acesteia mărimea ugerelor. Totuşi, printre multe ficţiuni, răzbat în zurbe şi date istorice neaşteptat de precise, în fine, hrankahrankas sunt un fel de bârfă rimată, răuvoitoare, îndreptată împotriva altei rase zmeieşti. Toate rasele care compun literatură (căci, de pildă, zmeul sur de văgăună n-o face niciodată) au hrankahrankas despre toţi ceilalţi zmei, în care-i batjocoresc, ridicându-se pe ei înşişi în slăvi. Nimic nu e iertat: forma urechilor, gusturile sexuale şi alimentare, vorbirea stâlcită, gafele politice. Există şi hrankahrankas despre amărâţii de suprafaţă (oamenii), dar, în general, zmeii nu consideră că e moral să-ţi baţi joc de nişte pocitanii.

  Pe lângă literatura epică şi eroică, zmeii au cultivat din vremuri imemoriale şi o avântată poezie lirică. Ea nu constă atât din cuvinte cât din atitudini corporale şi acţiuni foarte formalizate, aşa încât n-a fost cu adevărat pusă pe hârtie niciodată. Dar au rămas treze în amintire performanţele unor faimoşi barzi ai Antichităţii precum Mmm-Acho, Violon şi femela Khuffa. Aceasta din urmă, de exemplu, pe când se afla în regatul Noo-kook, s-a îndrăgostit, se pare, de un voinic din stirpea umană, lucru nemaiîntâlnit până atunci. Performanţa sa lirică a constat din următoarele:

. Khuffa a ieşit din cetatea natală şi, împodobită cu vâsc, a înaintat spre coliba lui Kun Wasabanga, alesul inimii ei.

. A dat ocol colibei de două sute şase ori, dan-sând şi tânguindu-se languros.

. Şi-a îndreptat cele trei corniţe de pe craniu către cele trei puncte cardinale (se ştie că zmeii nu recunosc sudul).

. A căscat fălcile cu colţi înspăimântători către norii de vară.

. A slobozit un strigăt din rărunchi: „Kuuuuuu-uuuuuuuuunnnnnnnnnnnha!”

. Şi-a colorat, concentrându-se,