. A prăjit la focul nărilor ei pe cele opt neveste şi cei nouăsprezece copii ai lui Kun Wasabanga.

. A ordonat prin telepatie peştişorilor exotici din fiecare solz să aplaude.

. A căscat iar fălcile îndurerate şi-a glăsuit: „Kala-kalahalakalakunnah! Hrrrrrrrrrrrrrrrrr!” (aproximastiv: „Iubitule, arată-te la fereastră pentru ca ochii mei să se bucure!”)

. A aşteptat vreme de şapte ierni ieşirea iubitului.

. A scâncit aproape inaudibil.

. A intrat în colibă.

. A ieşit din colibă cu oasele lui Kun Wasabanga la gât, ca o salbă zuruitoare.

. Le-a aruncat, visătoare, în cele trei zări.

  Cum se vede, avem aici exemplul unui sonet perfect.

  Ultima specie literară, cultivată în exclusivitate de Animicştiutor, este aforismul. Dintre cele peste jumătate de milion de aforisme atribuite Animicstiu-torului, aproximativ patru sute nouăzeci şi opt de mii s-au dovedit apocrife, alte o mie opt sute treizeci şi două fiind dubioase. Ele au fost scrise pe coji de ouă preistorice şi formează patrimoniul de înţelepciune al speciei zmeieşti. Multe aforisme au devenit proverbe şi zicale populare, rostite în toate împrejurările vieţii.

  Partea a Il-a.

  Poveştile.

  POVESTEA LUI LOBO ŞI A LUI FOFO, FECIORII ZMEULUI ZMEELOR.

  D, emult, tare demult, pe când păianjenii transparenţi lucrau în mină şi zuuuzele cerneau făină, trăiau, la o margine a ţinutului Hooshi, doi fraţi din stirpea zmeilor zmeelor, pe nume Lobo şi Fofo. Erau săraci, dar cinstiţi. Tăicuţul lor tocmai îşi dăduse ultima suflare, încă destul de învăpăiată ca să le pârlească genele fiilor, lăsându-le cu limbă de moarte mica lui avere: o frumoasă domniţă, capturată încă de pe vremea tinereţii lui şi ţinută într-o încăpere numită Camera Ascunsă. Tinerii trecuseră adesea prin faţa acelei odăi, nebănuind ce se află înăuntru, învăţaseră să citească buchisind textul prins în piuneze pe uşă şi care, în limbajul laconic al acelor vremi, zicea:

  Blestemat, da, de mii de ori blestemat, în carnea şi-n spiritul lui, în limba şi-n creasta lui, în fiecare solz de pe spinare şi-n fiecare gheară de la picioare, în fiecare braţ şi-n fiecare maţ, în gingii, în nări şi-n ţurloaie, în bojoci şi în coaste, în suprarenală, în glanda pineală,

 ân sistemul limfatic, în simpatic şi-n parasimpatic; blestemat când intră şi dna iese, and f ace zmee, dna ţese, când doarme şi când e treaz, când mănâncă mandragore, fluturi şi praz, când zboară peste fineţe, când face feţe-feţe; şi iar blestemat în lung şi în lat, înfaţăşi-n spate, în genunchi şi în coate, blestemat de zei, jupuit de piei, blestemat de tot, colţii smulşi din bot şi să-i sară ochii cui va intra în această Cameră Ascunsă în care de altfel nu se află nici o domniţă.

  Tinerilor le păruse întotdeauna rău că acolo nu se afla nici o domniţă, şi nu se osteniseră să deschidă vreodată uşa, deşi li se năzărise uneori că aud de dincolo de ea un glas dulce drăcuind părul prea încurcat la pieptănare.

  — E doar vântul, frate, doar vântul, spunea visător arunci Lobo, iar Fofo, scobindu-se-n organul voini-coreceptor, repeta melancolic:

  — Da, frate, din păcate e doar vântul.

  Şi iată că tăicuţul lor, murind, le dezvăluise un mare mister: în acea cameră se afla totuşi, din vremuri vechi, o domniţă! Le descoperise şi numele ei: Grunhilda.

  — Grunhilda! Oftară fiii în acelaşi timp, provocând bătrânului lor tată arsuri de gradul IV pe obraz. Niciodată un nume nu li se păruse mai graţios.

  — Mai am acum o singură dorinţă, feţii mei, şopti tatăl cu voce slabă. Aduceţi-mi floarea de mină din cufăraşul de sub pat.

  Tinerii i-o aduseră, moşul o luă-n palme şi o privi: era o minune de hrisolit şi beriliu, cu piramide din cel mai limpede cristal de rocă desfăcute ca nişte suave petale.

  — Lobo, tu, întâiul meu născut, lumina ochilor mei, să-ţi las ţie acest odor fără preţ, pe care am plătit în tinereţe şaptezeci de scalpuri şi trei scalpele? Îţi place, Lobo, fătul meu?

  — Da, tată!

  — Dar ţi-aduci aminte cum mi-ai şterpelit acum câţiva ani ghemul de sfoară purpurie din buzunarul de la platoşă? Înapoi, scârnăvie! Acum vino tu, Fofo, prâslea al meu în care-mi găsesc bucuria! Vrei tu acest mineral ce te-ar putea face rege?

  — Da, tată!

  — Uşor de zis da, fiule. Dar când mi-ai tăiat o bucată din cel mai frumos zmeu ca să-ţi faci solniţe de hârtie nu-ţi mai aduci aminte, nu? Ce-ţi pasă că m-am prăbuşit apoi din slava cerului? Lepădăturilor! Nu veţi avea floarea mea!

  Şi bătrânul f ornai asupra ei un damf ce o veşteji. Apoi închise liniştit ochii. O mare seninătate i se citea pe chip.

  În clipa următoare, cei doi zmei se repeziră pe lungile culoare ale casei părinteşti încercând s-ajungă cât mai repede la Camera Ascunsă. O luară pe drusmuri diferite. Fofo greşi direcţia la o cotitură, ajunse într-o odaie necunoscută cu şapte uşi, deschise una la întâmplare, nimeri pe un coridor, deschise încă o uşă, se trezi într-o curte interioară, o străbătu, dădu în altă curte cu arteziană, apoi în alta cu yucca, ieşi în cele din urmă într-un ţinut străin, merse până la prima cetate, intră servitor la bucătăria regelui, după un an ajunse degustător al bucatelor acestuia, apoi paharnic, pitar, serdar, chelar, vornic, logofăt, spătar şi-n cele din urmă, dând o lovitură de palat, deveni rege şi-şi pregăti o oaste uriaşă, cu care invada cetăţile din apropiere, le supuse sau le arse pe rând, se proclamă împărat şi, la adânci bătrâneţi, se-ndrep-tă cu toată oastea lui către casa părintească demult părăsită ca să o strângă, în fine, în braţele sale pe Grunhilda, după care tânjise în tot acest timp.

  Lobo, în schimb, se trezi destul de repede în faţa uşii împodobite cu fiorosul blestem. „Bătrân mincinos!”, spuse cu dispreţ şi smulse foaia din piuneze. Bătu sfios la uşă.

  — Cine e? Răspunse un glăscior dulce.

  — Eu. Îngână Lobo cu