— Care eu?

  — Lobo, fiul tatălui meu din stirpea zmeilor zmeelor.

  — Stai acolo, sunt dezbrăcată! Arată doar fâţa!

  Lobo crăpă uşa şi strecură prin deschizătură micuţul lui buzdugan din lemn parfumat, pe care-l împodobise cu pirogravuri măiestre.

  — Bun, zise Grunhilda, ai grăit adevărul. Acum, dacă voieşti să fiu a ta, du-te tu, viteazule Lobo, în împărăţia Bang-kook, în ţinutul zmeilor cu colţi, şi adu-mi nestemata pe care împăratul o păstrează sub limba cosânzenei sale favorite. Am poftă să-mi fac un cercel cu această piatră fără preţ.

  — Pofta ta e lege pentru mine, frumoasă prinţesă, răspunse înflăcărat zmeul, dar nu ştie domnia ta că ticăloşii de zmei cu colţi poftesc la carnea noastră?

  — Nu ştiu şi nici nu mă interesează, închide uşa mai repede, că se face curent.

  Amărât, Lobo se pregăti de plecare, închis în atelier, munci şaizeci de zile şi cincizeci şi şapte de nopţi (în cele trei lipsă îşi ciuli din răsputeri organul prinţe-soreceptor către Camera Ascunsă, fără să poată percepe mai mult decât o vagă urrnă de parfum Paloma Picasso şi, slab ca o părere, câteva cuvinte ce sunau în genul „Proştilor, nu mă veţi avea!”) ca să confecţioneze cele trei duzini de zmee care să-l poarte prin văzduh – Lobo era bufleiul familiei. Peste stolul plin de desene colorate şi panglicuţe al zmeelor avea să se-nalţe unul imens, în formă de fluture tropical, cu ochi de azur şi cozi de rândunică.

  Zbură săptămâni în şir pe sub ţurţurii de sare ai plafonului, oglindindu-se în lacurile de mercur ce ardeau cu un foc rece şi ocolind răsuflarea clocotită a mărilor de lavă. Vână din zbor micii lilieci străvezii şi meduzele de văzduh care, umplute cu un gaz mai uşor decât aerul, pulsau ritmic din membranele lor vezicante. Se roti în jurul uriaşilor monoliţi de jasp. Văzu sub el forfota marilor imperii zmeieşti, mişcarea oştilor în platoşe de oţel aurit, fluturarea flamurilor de mătase. Un buzdugan azvârlit până-n tavanul grotei urieşeşti îi sfâşie şase zmee şi aproape că-l doborî la pământ. Se lăsă lin, mânuind abil sforile, pe o pajişte de lacrima voinicului, lângă căsuţa unui pustnic. Acesta locuia acolo singur-singurel, împreună cu cele patru neveste, cele două prinţese legiuite şi o liotă de copii. Bucuros de oaspeţi, îl pofti pe Lobo în odaie, dar acesta, prudent, preferă să rămână afară, la o bătaie de buzdugan distanţă, în-tr-adevăr, carnea dulce a zmeului zmeelor e un dar dumnezeiesc pentru ceilalţi zmei. Anahoretul se-n-tâmpla să fie din stirpea zmeilor cu colţi, un oarecare Domisolfamilarâpa (Domi pentru prieteni, iar pentru duşmani Domisolfamilaripanimirakinitinili-yamagualpas), zmeu de treabă şi foarte săritor.

  — Ce cauţi tu, fiule, zise el după ce-l ascultă distrat pe Lobo (căci în acelaşi timp o săruta între corniţe pe zmeoaica sa favorită, o trimitea să spele blidele pe cea în dizgraţie, juca ţări-oraşe-ape-munti cu unul dintre ţânci şi-i altoia un dos de palmă altuia care-i deşurubase platoşa), ce cauţi tu e lucru greu şi cu primejdie de cap. împărăţia Bang-kook e păzită, la fiecare dintre cele trei puncte cardinale, de câte un zgripţor cu aripi din pene de diamant şi cu o sabie-n cioc. Chiar şi dacă treci de ei, nu faci nici o sută de paşi şi dai de un zid de plumb transparent, pe care se plimbă genii de foc. Dacă treci şi de ei, cazi în gropi înspăimântătoare, unde te mănâncă păianjeni mai mari decât casele. Dacă treci şi de păianjeni, a-jungi la Centura de Duhori, invizibilă, dar cu miasme care-ţi putrezesc carnea de pe tine. Dacă treci şi.

  — Nu te supăra, Domisolfamilaripaniminikini-tiniliyamagualpae, dar nu prea am vreme de pierdut. Care-i soluţia?

  — Habar n-am, răspunse distrat sihastrul, în timp ce cu o mână repara acoperişul, la alta îşi rodea ghearele şi în acelaşi timp. (dar nici noi n-avem vreme de pierdut).

  Lămurit, Lobo îşi înălţă iarăşi zmeele şi mai străbătu o bucată de loc. Dădu de zgripţorul care păzea împărăţia dinspre miazănoapte. Din fericire, acesta tocmai dormea în post, după o noapte de vis cu o zgripţuroaică aprigă Trecu de el fără nici o problemă.

  Merse ce merse şi ajunse la zidul de plumb transparent. Geniile de foc se dovediră coruptibile: Lobo le dărui cu mărinimie boabe de rouă culese de pe frunzele de lacrima-voinicului. Mult mai greu îi fu cu păianjenii din gropi, pentru că aceştia nu-nţe-legeau prea bine graiul provincial al lui Lobo. II chemară pe Keke, tălmaciul lor. Keke era un păianjen bătrân, cu două picioare lipsă. Toţi îi respectau perii albi de pe cefalotorace. Dar, ca orice bătrânel, avea şi el maniile lui, între care cea mai sâcâitoare era că se credea grozav de priceput în a le vorbi pe limba lor celor de la ţară (adică tuturor celor care nu erau din Bang-kook).

  — No, bădie, care-i tărăşenia? Îl întrebă binevoitor pe Lobo, care tremura ţinut bine între fălcile unei tarantule tinere.

  — Păi. Uite, trebuie să aduc nestemata pe care împăratul Bang-kook-ului o ţine.

  —.sub limba cosânzenei lui favorite! Urlară toţi păianjenii-n cor, ţinându-se cu labele de abdomen de atâta râs.

  — Ehehe, bade, or vinit mulţi ca alde mătăluţă să caute scula aiasta de preţ, şi şi-or lăsat ciolanele în gropile noastre. Numa', bată-te norocul să te bată, se vede treaba că tu ai făcut în scăldătoare, că iacă, împăratul taman amu s-a găsit să ne facă o porcărie nemaipomenită.

  — Nu ne-a plătit soldele de mai bine de patru luni! Completară obidiţi ceilalţi păianjeni, cu ochişorii sclipind ca perlele în întunericul văgăunii.

  —. aşa că, fiule, ai baftă chioară: merem cu tine, au la izbândă, au la moarte!

  — Merem, merem! Întăriră şi ceilalţi păianjeni. şi toată ceata se urni către interiorul împărăţiei.

  Prin Centura de Duhori trecură strângându-se toţi păianjenii ghem, cu Lobo în mijloc, şi rostogolindu-se cu viteză, aşa că putrezi carnea numai pe păianjenii de rang inferior (aşa~nurniţii/rayt/en) care stătuseră la exteriorul sferei. Mai trecură,