prin diverse şiretlicuri, de diavolii roşii, de portocalele mecanice, de escadrele azurii, de beretele verzi, de sumanele negre şi de gulerele albastre, urmate de un număr nesfârşit de harpii, ştime, iazme, gorgone, gheonoaie şi scorpii de diverse dimensiuni. Călătoria dură mai bine de optzeci de ani. Când ajunseră, în fine, în miezul împărăţiei, aflară că împăratul murise de mult, că în localnici dăduse ciuma, că până şi Cosânzeana favorită era acum oale şi ulcele. Dădură de pământ toate aceste oale şi ulcele până găsiră, înfiptă-ntr-un ciob de argilă, nestemata cu pricina. Păianjenii îl declarară pe Lobo împărat şi-l însoţiră cu credinţă pe drumul de întoarcere după ce li se plătiră soldele cu şase luni avans. Şaptesprezece ani dură drumul înapoi, prin coclauri neumblate şi codri întunecaţi.

  Aşa se face că împăraţii Fofo şi Lobo se regăsiră în aceeaşi zi pe câmpul de bătălie din faţa casei părinteşti, acum ruinată de vreme şi intemperii. Războiul dură şase săptămâni, talgerele victoriei înclinând când înspre zmeii lui Fofo, când spre păianjenii lui Lobo. În cele din urmă din toate nenumăratele gloate mai rămaseră vii doar cei doi fraţi, care abia acum se recunoscură şi, vărsând şiroaie de lacrimi, se strân-seră cu dor în braţe. Erau acum doi vâji, bătrâni ca lumea, bâţâind pe picioare descărnate. Suflară flăcări pe nări unul spre altul ca să-şi mai încălzească inimile de mult împietrite. Si, minune! Cei doi se însufleţiră, şi acelaşi nume le izbucni pe buze din fundul rărunchilor:

  — Grunhilda!

  Pătrunseră în casă-n ruine. Străbătură culoare dărăpănate, îşi arătară, plini de emoţie, locuri în care se jucaseră când erau mici. Îşi pipăiră unul altuia cucuiele făcute cu aceleaşi ocazii, în fine, ajunseră în faţa uşii fatale. Se codiră multă vreme, dar până la urmă îşi luară inima-n dinţi. Ciocăniră sfios.

  — Cine e? Se auzi vocea de neuitat, la fel de tânără şi de dulce (căci în Camera Ascunsă vremea nu vremuieşte).

  — Noi.

  — Care noi?

  — Noi, zmeii din stirpea zmeilor zmeelor, fiii tatălui nostru.

  — Arătaţi fâţele!

  Vai! Lobo şi-o pierduse pe-a lui în viitoarea atî-tor lupte, în schimb avea nestemata. Fraţii se priviră cu ochi umezi: ce bine le aranjase llllddLL0+> pe toate! Crăpară uşa şi arătară fâţa şi nestemata.

  — E-n regulă, zise Grunhilda şi se ivi, în fine, în prag, goală şi radioasă, înnebuniţi, cei doi bătrâni trecură la fapte: scoaseră repede câte un metru de tâm-plărie din buzunar, îl desfăcură şi-o măsurară pe prinţesă din creştet până la călcâie. Deziluzia le fu cruntă: Grunhilda nu avea decât 1,74 metri înălţime! Fură siliţi să-i dea drumul să plece la părinţii ei, iar fraţii se încuiară pentru totdeauna în Camera Ascunsă unde, dacă n-or fi murit, mai trăiesc încă. POVESTEA MICUŢEI POETE VASILISKA.

  Pe e când Lobo, atârnat de zmeele lui multicolore, asculta spusele pustnicului din pajiştea de lacrima-voinicului, străduindu-se, politicos, să nu caste, cineva îl privea cu mirare din coliba acoperită cu oase. Era foarte tânăra zmeoaică Vasiliska. Ea sorbea vorbele străinului, străduindu-se să nu uite nimic, cu aceeaşi pasiune cu care învăţa pe de rost vechile Zurbe şi cu care privea insectele delicate ale câmpiei. Nu se mai sătura să tot adune, în sufletul ei încăpător ca o visterie regală, forme şi culori, sunete şi adieri, veşti din lumea largă şi minuni ale închipuirii. Totuşi, oricât s-ar fi bucurat de comorile ei, pe Vasiliska o învăluia tristeţea.

  Din cea mai fragedă pruncie ea se simţise diferită şi de părinţii ei, şi de liota de fraţi şi surori. Pe nări scotea doar o flăcăruie prizărită, de culoare roz-bon-bon, şi niciodată inimile n-o îndemnau către fapte sângeroase. De când se născuse în familia pustnicului, rubedeniile acestuia îl ocoleau, iar localnicii nu-l mai venerau ca înainte. Ba chiar şi familia ei o privea cu neîncredere. Pesemne, cugeta juna cu întristare, tatăl ei, distrat ca de obicei, uitase să pronunţe, pe când o vrăjea pe mămuca, fraza magică „Ni ni puah puah”. Doar aşa se explica înfiorarea care o cuprindea de câte ori ieşea din colibă pe pajiştea de lacrima-voinicului, dorul nelămurit cu care contempla florile al-bastru-cleioase, pe care fraţii ei se mărgineau să le înfulece cu poftă. Când, la vârsta de şapte ani, simţi pentru prima dată un mugur translucid pe bărbie, nici măcar nu se miră prea tare, căci nu era decât mărturia a ceea ce ştiuse în sinea ei de la început: fără-n-doială era o poetă, o amărâtă cu bărbia îndreptată spre stele, o urâciune în casa oricărui zmeu cu colţi cinstit. Era o puah, şi o puah avea să rămână pentru totdeauna.

  Numai iubirea pentru tatăl ei, blândul sihastru, îi dădea puterea să îndure batjocurile tuturor celor din jur. Acesta era un bătrânel neîngrijit, cu solzii strâm-baţi în toate părţile şi cu şase canini lipsă. Prin locul gol rămas în urma căderii caninilor scotea o limbă albăstruie cu care-o lingea adesea, duios, pe fiică-sa, oftând amarnic:

  — Vasiliska, fata tatii, cu o grea povară te-au dăruit zeii. Totuşi, curaj! Putea fi şi mai rău. Uite, ăsta micu e cocoşat, iar surorii tale mai mari i-au crescut sânii în ceafă. Vei mânca şi tu molii palide la un loc cu toţi ceilalţi, că n-o să sărăcesc din pricina asta.

  Dar zmeoaicele şi mai ales cele două domniţe îi făcură curând viaţa imposibilă, poreclind-o Khuffa (poetă legendară, al cărei nume e infamant – N. A.) şi „bărbuţă”, aşa încât Vasiliska se sculă într-o dimineaţă hotărâtă de plecare, îşi puse-ntr-o bocceluţă trei molii conservate, şase perechi de dresuri, douăsprezece xexes (robe tradiţionale cu loc pentru scos coada reptilină), nouă mantii de toate zilele, patru mantii de gală, zece inele pentru nas, douăzeci şi şase de inele pentru degetele de la lăbuţele de sus şi aproape şaizeci pentru cele de jos, precum şi două rujuri negative (baghete din lemn de llomba care, la atingerea cu pielea, provoacă negi). Pe umăr purta animăluţul ei favorit, o strigoaică ce torcea fericită, fremătând în somn din tentacule.

  — Ce