ştii tu, Pâşina, îi grăi tânăra pe când lăsa în urmă casa părintească şi se afunda în pădure. Ce ştii tu ce e-n sufletul meu? Cât mă apasă până şi vasta boltă înţurţurată de deasupra noastră, cât mă strâng pereţii de stâncă ai acestei lumi! Mi-e frică de semeni, de toţi aceşti barbari cu buzduganul pe umeri, mi-e silă de toată lăudăroşenia lor, de veşnicele lor povesti cu Feţi-Frumoşi siniştri şi împăraţi monstruoşi. Voi merge, Pâşina, încotro mi-or vedea ochii pân-am să găsesc alte fiinţe care să-mi semene sau până am să cad şi-o să mi se sfârşească viaţa la o margine de drum.

  Pâşina clănţăni melancolică dintr-un cleştişor. Suplele ei codiţe cu ghimpi înveninaţi zgâriară tandru ceafa stăpânei. Merseră mult şi bine, vânând din când în când câte-o tiuuuuuuuuuuuuură zemoasă cu care-şi mai ţineau zilele şi dormind pe apucate. Trecură de vulcani ce-şi împroşcau flăcările pân-la tavan, traversară lacuri de mercur pe spinarea helvalelor binevoitoare, dădură de ruinele unor cetăţi odată vestite. Printre fărâme de steiuri şi mormane de grinzi ciclopice, Vasiliska recită Vissele eroice care-i erau atât de dragi. Si, cu cât recita mai avântat, cu atât simţea descleierea dureroasă, dar de o dulceaţă nespusă, a mugurelui din bărbie, care curând desfăcu pentru prima dată gingaşa sa inflorescenţă de membrane şi filamente de culoarea cafelei cu lapte, în zadar însă îşi aţintea copila bărbia spre boltă. Cu toate stalactitele şi florile ei de mină, bolta nu mirosea a nimic.

  Pierduseră speranţa să mai găsească ţinuturi locuite când, după o traversare epuizantă a unei cataracte de sulf lichid, zăriră în depărtare o strălucire ca de aramă.

  — Este o mină de cupru, rosti strigoaică în rapidul limbaj al tentaculelor care atingeau fruntea tinerei stăpâne. Şi unde sunt mine, sunt şi zmei. Nu uita formula „Hallom-Hallahham', cu care trebuie să-i întâmpini.

  Vasiliska nu o uită, aşa că familia de zmei ai zmeilor care stăpânea mina renunţă, cu destulă părere de rău, s-o mănânce pe tânăra pe care-o zăriseră de departe. De altfel, oricum nu mâncau, din principiu, puahi. Erau trei zmei mătăhăloşi, cu mutre de troglodiţi, ce se certau veşnic pe cele doar două buzdugane pe care le-aveau şi pe singura cosânzeană din beci. Lângă aceasta din urmă o lăsară pe Vasiliska să mâie peste noapte. Cosânzeană se sperie la-nceput de strigoaică, dar până la urmă se convinse că e blândă şi îndrăzni chiar să-ntindă mâna cu degete gingaşe, încărcate de inele, ca s-o mângâie puţin pe spinare. Cum stăteau ghemuite pe paiele celulei, între cele două tinere se înfiripă curând o caldă prietenie. Vasiliska află că frumoasa cosânzeană – căci trebuia să fie frumoasă după criteriile amărâţilor de deasupra – se numea Ileana, ca toate celelalte de altfel.

  — Câinii ăştia de zmei mă ţin aici prizonieră de.

  — Pardon, nu sunt câini de zmei, îndrăzni Vasiliska s-o întrerupă.

  — Ah, iartă-mă, fac mereu gafe. Ştiu, şi tu eşti.

  — Nu-i vorba de asta. Dar nu sunt câini de zmeu, ci zmei ai zmeilor. E cu totul.

  — Mă rog. Tot nişte porci de câine cu toţii.

  — Pardon, începu din nou Vasiliska, dar nu mai continuă, ca să nu întrerupă nepoliticos povestea cosânzenei. Cum spuneai?

  — Brutele astea mă tin aici de mai bine de trei ani. Mă hrănesc cu molii şi cu apă mirosind a cocleală.

 Mă apucă groaza când mă gândesc că voi ţine în pân-tec rodul spurcatei lor dragoste. Mă gândeam să mă spânzur cu nojiţele de la opinci, dar când m-au furat de la tata eram în picioarele goale. Pe toate ne fură direct din cadă.

  Micii zmeoaice îi veni deodată o idee, pe care-o comunică telepatic Pâşinei. Aceasta aprobă plimbân-du-şi rapid tentaculele peste fruntea Vasiliskăi.

  — Ileana, spune-mi, chiar dacă ţi-e greu: zmeii te-au vrăjit pân-acum vreodată?

  — Slavă Domnului, încă mă dispută-ntre ei. Cum se-apropie unul de celula mea, îl trag ceilalţi înapoi. Acum merg la un muma-zmeilor să se judece pentru mine. Mi-e că foarte curând soarta-mi va fi pecetluită.

  — şi dac-o să te-nvăţ formula dezvrăjirii?

  — Vasiliska, draga mea, sări cosânzeana, dacă faci tu asta pentru mine am să-ţi spun şi eu o mare taină.

  Se legară cu jurământ. Zmeoaica-i şopti la ureche formula magică. Apoi adormiră îmbrăţişate, în sfârâi-tul ca de motor Diesel al strigoaicei ce se ghemuise la picioarele lor.

  A doua zi, cei trei zmei plecară la judecată. După trei zile se-ntoarse unul singur, fericit şi pus pe fapte mari. Justiţia-şi spusese cuvântul. Cântări mai întâi în mâini cele două Nume ale Tatălui rămase doar pentru el, le aruncă până-n boltă şi le prinse pe degetele mici, după care le azvârli în cui. Netezindu-şi un solz rebel din creştet, se-ndreptă apoi, hotărât, spre cuşca cu gratii a cosânzenei.

  N-am avut până acum prilejul să vorbim mai în detaliu despre vrăjire, care, ca şi blestemul, este o funcţie foarte importantă a minţii zmeieşti. Zmeii nu se-mperechează cu femelele lor sau cu cele din specia umană ca toate animalele. Ei posedă în creştetul capului, sub ţeastă, o zonă a creierului de culoare aurie, cam de forma şi mărimea unei prune, pe care-o folosesc la vrăjire. Cu ajutorul ei proiectează în mintea femelei pe care o doresc orice imagine vor, ispitind-o cu toate panglicile, volanele şi modele de pe pământ. Când zmeoaica, prinţesa sau cosânzeana acceptă obiectul imaginar, deodată simte în pântece un vârtej cumplit de dureros, şi din clipa aceea rămâne grea. Căci e atât de greu, atât de greu să te opui vrăjirii!

  Rânjind din botul încărcat de colţi şi făcându-i cu ochiul, zmeul (care răspundea la simpaticul nume de Wrath) se apropie de Ileana şi-i şuieră în ureche:

  — Scumpa mea, ghici ce ţi-am adus din târg!

  — Te să fie, te să fie? Se prosti Ileana.

  — Ei, nu cine ştie ce, doar un Ferrari roşu de vis.

  — Zooou? Şi-l ţii, pasă-mi-te, în buzunar?

  — Nu chiar. E