doar în spatele tău, prinţesă! Ileana privi în spate şi i se tăie respiraţia. Căci era chiar un fabulos cupeu roşu decapotabil, cu tapiserie de piele cenuşie şi cu volanul de corn străveziu, cu capacele roţilor mai strălucitoare decât oglinzile. Ileana deschise portiera şi se aşeză, sau mai bine zis se adânci în pernele moi ale fotoliului. Cheia clin-chetitoare era în contact. Radiocasetofonul digital mergea şi din boxe se revărsa o muzică de big-band. N-avea decât să trântească după ea portiera, să am-breieze şi.

  — Proasto, formula! Auzi o şoaptă şuierată, mai înaltă decât pragul sonor al zmeului.

  — Vasiliska, dar aşa ceva nu se refuză, e tot ce mi-am.

  — Formula! Imediat! Vraja se apropie! Ileana, fii atentă: 5. 4. 3. 2.

  Şi-ntr-adevăr, cosânzeana văzu cum din craniul strâmb al zmeului se degajă un vârtej aerian portocaliu, care avansează ca o cometă rapidă, lăsând în urmă o codiţă şuierătoare. Animalicului se repezi direct spre pântecul Ilenei, care abia mai avu timp să strângă ochii şi să strige din răsputeri:

  IJfyou Tinkdaffo0k I Sffuny Fokk I0oselv Ensewiomm Anyy!

  Adică:

  Va să zică-asa, îţi place să vrăjeşti? Vrăjeste-te-atund singur, şi economiseşti!

  Într-o clipă splendidul automobil, lucios ca o bomboană de plastic, dispăru, iar cosânzeana căzu în fund pe solul tare. Zmeul rămase o clipă încremenit, se-n-rosi, se albaştri, se-nvineţi şi crăpă în cele din urmă de necaz, căci ruşinea asta n-o mai păţise. Fetele se-m-brăţisară.

  — Da' să ştii că dacă era Porsche nu mi-ar fi păsat de-un zmeuşor, acolo, în burtă, în definitiv, au mai păţit-o şi altele!

  — Bine că n-a fost. Acum, promisiunea! Cosânzeana sfârşi cu gluma, şi fata ei deveni gravă şi misterioasă. O trase deoparte pe zmeoaică şi-i şopti:

  — Ştiai că lumea nu se opreşte la grota asta mizerabilă? Ştiai că undeva, deasupra, există un cer albastru, şi soarele, şi iarba smălţată de flori? şi pomi încărcaţi de rodii şi de smochine? Ştiai că există dealuri şi munţi împăduriţi, cu izvoare ca de sticlă din care sorb animale nespus de graţioase? Ştiai că acolo, prin văzduh, nu zboară scârbele astea palide, ci fluturi multicolori şi papagali limbuţi, gata să ti se lase pe umeri? Oh, Vasiliska, degeaba ai trăit dacă nu ai văzut lumea mea, lumea de deasupra, minunea dumnezeiască de la suprafaţă!

  — Vechile Visse povestesc. Începu Vasiliska, dar Ileana reluă ca în transă:

  — Nu se poate povesti. Trebuie să vezi cu ochii tăi binecuvântarea norilor de vară şi-a oceanelor pline de insule verzi şi corăbii. Farmecul zilelor şi, mai ales, farmecul nopţilor, Vasiliska, al nopţilor de odihnă şi de iubire! Când iese soldul plin al lunii deasupra holdelor şi cetăţilor. Când începe să miroasă regina-nopţii, şi stelele năvălesc pe boltă ca o armată ferecată în diamante. Ca un milion de dansatoare cu inele de foc pe fiecare deget. Iată răsplata mea, darul pe care ţi-l dăruiesc: află că la scurtă distanţă de-aici se află un Kellt, numit al lui Meer, căci acest poet ilustru-l conduce. Spune-i lui Meer că eu, Ileana, îţi dăruiesc Suprafaţa.

  În acele momente de transfigurare, Ileana nu i se mai păru atât de oribilă Vasiliskăi. Chiar devenise aproape frumoasă, în ciuda pilozităţii blonde şi a groteştilor ei ochi albaştri. Dar aproape că n-o mai asculta. Nu-şi mai dorea acum nimic pe lume mai mult decât să vadă Suprafaţa despre care-i vorbise cosânzeana şi despre care vorbeau vechile legende, pe care le crezuse mereu nişte frumoase minciuni. Chiar de a doua zi îşi luă rămas-bun de la fata care porni în direcţia opusă, spre altă ieşire, mai îndepărtată, ce ducea spre castelul ei părintesc. O porni, cu strigoaica pe umăr, pe un drum care urca şerpuind printre tufe de licheni fosforescenţi. Merseră multe zile şi nopţi, până văzură în depărtare sclipiri de pirită. La capătul drumului se deschidea o peşteră rotundă unde, în jurul grămezilor de minereu strălucitor, şedeau vreo douăzeci de zmei şi zmeoaice, mai ales zmei cu colţi, dar şi din alte rase, toţi puahi cu lungi ţurţuri crescuţi în bărbii, împungând către boltă. Meer însuşi o întâmpină şi, după o lungă discutie în care nu mai încăpu îndoială asupra talentului şi cunoştinţelor tinerei Vasiliska, toţi o primiră cu drag în mijlocul lor. Îi cunoscu astfel pe Zurr, pe Hildegarda, pe Bombas şi pe. (zmeu care făcuse jurământul tăcerii şi care-şi făcuse din tăcere un nume). Le ascultă cântecele şi hrankahrankas-urile răutăcioase, le împărtăşi gusturile şi valorile. După câteva săptămâni scurtele ei poeme începură să circule printre puahi, primite cu admiraţie sau invidie. I se păru ciudată o tentativă de vrăjire din partea lui Bombas, al cărui organ cristalomandibular i se păruse de la-nceput extrem de caraghios. Nu dădu mare atenţie acestui fapt, căci era prea fericită să se afle între fiinţe asemănătoare, pentru prima dată în viaţa ei.

  Într-o noapte, parcă la un semn nevăzut, poeţii se ridicară şi, într-un şir lung şi tăcut, se-ndreptară către Ieşire. Abia acum observă Vasiliska uriaşul bolovan proptit în peretele de la răsărit, atât de aproape de ei. Înconjurară stânca, rostiră o incantaţie şi, cu pari necojiţi, deschiseră fereastra spre lume.

  Şi fereastra era plină de stele. Ieşiră pe un prag stâncos, poate la o uriaşă înălţime, căci erau din toate părţile înconjuraţi de stele. Aerul era gros şi dulce, noaptea era adâncă şi parfumată. Vasiliska, înnebunită de frumuseţe, îşi înălţă şi ea, cu toţi ceilalţi, bărbia spre adevărata boltă infinită. De ce trăise toată viaţa în neştiinţă? De ce anii vieţii ei se perindaseră sub pământ? Cu faţa luminată de stele, cu toţi nervii primind damful rece stelar, copila începu să cânte.

  Iar a doua zi, o dată cu revărsatul dumnezeieştilor zori, Vasiliska văzu, pentru prima dată în viaţă, ceea ce căutase întotdeauna, ceea ce noi toţi, zmei şi oameni, căutăm şi vom căuta întotdeauna: limpedea, gingaşa, transparenta şi nesfârşita Lumină.

  POVESTEA SPIONULUI BOMBAS

  *. Voi ţurţuri măreţi scânteind pe bolta eternă şi voi mări de mercur oglindind ale zmeilor