plaiuri, ascultaţi cântul meu, vechi ca lumea, cântarea despre cumplitul Klonkan, viforul mioritic ce în curbura Carpaţilor cândva locuit-a. Cine-a putut să-i stea vreodată-mpotrivă fără să-i zboare măselele măreţ buzdugan? Cine-n bârlog burduşit de prinţese intrat-a şi-a mai ieşit cu viaţă în el, să privească amurgul? Klonkan spintecă draci de voinici cum îşi taie friptura, li pârjoleşte la flacăra nărilor sale! Făt-Frumos ajunge jumări la el în tigaie, în tigaia de-aramă ce cântăreşte trei tone.

  — Burduşit de prinţese.„, repetă visător Bombas, savurând îndrăzneaţă imagine, îţi şi venea în minte o încăpere plină, ca o cutie de sardele, cu vrafuri de prinţese până la tavan. Dar ce să zici de monstrul care „ajunge jumări”? Ţi se zbârlesc solzii pe braţe. Cum să nu-ţi trezească astfel de versuri un fior eroic? Bombas i-ar fi făcut şi el jumări, caltaboşi, trandafiri, patricieni, ghiudem şi mititei pe toţi ticăloşii lumii. Pe când recita vechea vissă, singur în locul în care şi împăratul merge fără însoţitor, Bombas umflă pieptul şi pârjoli cu-o suflare întregul stoc de hârtie igienică.

  Din păcate, trebui să se-ntoarcă repede la realitate, căci îl chema datoria. Luă de lângă el, privin-du-l cu ură, turturele de carton cu floricică de cârpă în vârf şi şi-l lipi la loc pe bărbie. Chinul vieţii lui. Se întrebase de multe ori cum puteau puahii să fie atât de orbi. Reuşise să pătrundă printre ei caraghios de uşor. Când îl chemase marele Boss la el ca să-i dea misiunea, crezuse că n-o să reuşească niciodată.

  — Unde e idiotul ăla care târăşte buzduganul pe coridor? Întrebase stăpânul.

  — Vreţi să spuneţi, ofiţerul de siguranţă, mărite? Întrebă un slujitor.

  — Vreau să spun: idiotul ăla care târăşte buzduganul pe coridor, de mă trezeşte cu huruitul lui în fiecare dimineaţă.

  — Acela e Bombas, spionul, alteţă.

  — Să mi-l aduceţi imediat.

  Bombas, care, din deformaţie profesională, trăgea şi acum cu urechea, se simţi nedreptăţit. E adevărat că târa buzduganul, dar nu era vina lui: de la magaziile împărăteşti i se dăduse unul cu trei numere mai mare.

  — Aici sunt, slăvite Krrrrn!

  — Pleci în misiune imediat. Avem informaţii că un anume grup de nenorociţi din ăia cu ţepi pe bărbie cutează să. Ia zi, ia zi, vornice, ce-a scris coate-goale ăla de Meer despre augusta mea persoană?

  — Să avem iertare, a zis că dumneavoastră. Da' nu-i adevărat!

  — Nu-i adevărat, mărite, repetă indignată toată curtea.

  — Adevărat, neadevărat, repetă vorbele alea!

  — Păi, n-a zis mare lucru, doar că slăvită voastră persoană la toaletă, ore-n şir se vrăjeşte în delir.

  — Absurd, zise boss-ul. Nici pomeneală. Dar nu despre asta e vorba. Ascultă bine ce-ţi spun, Bombas: se zice că aceşti nefericiţi de poeţi.

  — Puah! Făcu întreaga curte scuipând cu dispreţ.

  — Ies noaptea şi boscorodesc ceva sub stele, de încep tot felul de ploi de stele căzătoare şi ni se stâr-pesc toate vacile din împărăţie, îţi dai tu seama? Du-te, strecoară-te printre ei şi află dacă e adevărat.

  — Dar, slăvite, ce ştiu eu de poeziile lor? Or să-şi dea seama imediat că.

  — Prostii! Uite, poetul nostru laureat – că doar suntem şi noi împărăţie în toată regula, şi încă de zmei nobili, mioritici, născuţi poeţi (în afară de câte-vă lighioane de puahi, că nu există codru fără uscături) – o să te-nveţe câteva trucuri.

  — şi cu mirosul stelelor?

  — Ei, zici şi tu că una miroase a. caşcaval, alta a mort, alta nu miroase-a bine, dai şi tu din clanţă, că doar nu eşti băiat prost. Eşti de-al nostru, mă, ca bradul! Ce mai stai? Nu te-ai întors cu prima băgare de seamă?

  Urmase o cumplită perioadă de instrucţie. Bietul Bombas trebui să-nveţe pe dinafară două sute de zurbe, trei mii de visse şi aproape o sută de mii de proverbe şi zicători de-ale Animicştiutorului. Îl trezeau şi noaptea ca să-l întrebe anul naşterii poetului naţional, Hilozois, şi mânca matrace peste urechi dacă nu ştia regulile versificaţiei. Apoi, patru zmei ai zmeelor, sclavii împărăţiei, îl luaseră pe sus şi-l paraşutaseră drept în mijlocul taberei lui Meer.

 După trei luni petrecute acolo, Bombas crezu că înnebuneşte. După încă trei luni înnebuni de-a bine-lea. Vechile epopei începură să-i placă. Scrierile lirice îl muiau până la lacrimi. Nimeni nu aprecia ca el o imagine, un epitet, o întorsătură măiastră de condei. Până şi băgările de seamă începu să le facă în versuri, de se cruceau superiorii lui:

  Prea mărite împărat, multe s-au mai întâmplat între doi şi cinşpe morte, deci, citeşte mai departe: însuşi Meer, fire haină a-nceput să-ţi bage vină că trecând măreţ prin târg te scobeşti în nări cu sârg.

  Iară., pe foi veline, a mai scris că nu e bine, că prinţesele slăbesc în haremu-mpărătesc fiindcă te zgârceşti la pâine. Urogall a zis că mâine o să fie şi mai rău, că eşti mare nătărău, că în loc de furculiţă te ajuţi doar de gherilă.

  Şi aşa mai departe, din ce în ce mai dezlânate şi mai fără chef. Curând, Bombas uită de ce se află în Killt-ul lui Meer, uită că organul lui cristaloman-dibular e doar un ţurţure de carton şi se crezu poet, poet în toată puterea cuvântului. Se apucă şi ticlui ode, epistole, satire, epitalamuri şi fabule care, spre disperarea lui, nu avură nici un succes, de bună seamă din pricina invidiei confraţilor. Atunci începu să l dispreţuiască aventurile de vorbe şi hârtie şi-şi dori destinul măreţ al eroilor trecutului, al celor pe care-i zărea, mumificaţi, în vârful obeliscurilor şi care-i zâm-beau strâmb din fresce. Stând pe tron la baie şi recitind din saga lui Klonkan, în dimineaţa în care începe povestea noastră, Bombas auzi deodată un glas din adâncul sufletului:

  — Viteazule, nu mai lâncezi! N-auzi chemarea depărtărilor? Nu te-nfioară presimţirea aventurii? Doar să tarăşti buzduganul şi să faci pe iscoada eşti bun? Sus inimile şi la drum! Urmează-ţi