Uşa privatei zbură în ţăndări şi, de unde intrase acolo un amărât cu barbă de carton, ieşi un erou legendar cu privire de acvilă, pârjolind totul în cale. Nici nu-şi luă rămas-bun de la cei din killt. Dezgropa fiorosul buzdugan cu trei peceţi din locul tainic unde-l pusese şi-l sui pe umăr. Greutatea lui îl cocârjă. Dădu bolovanul la o parte şi ieşi la lumină.

  Soarele plutea în slava cerului. Lanuri întinse de grâu se coceau în arşiţă cât vedeai cu ochii. Orbit de lumină, zmeul o luă la vale, îndreptându-se către împărăţie. Trecură cinci ceasuri şi aceleaşi lanuri presărate cu maci, pline de lăcuste şi ciocârlii se-ntin-deau până la orizont. O geană de pădure se ivi spre miazănoapte. Şchiopătând, căci îi intrase o pietrici-că-n opincă, zmeul ajunse într-un târziu la poala codrului. O mare scobitură-n pământ, acoperită cu crengi de fag, îl vesti că a dat de locuinţa unui zmeu sur de văgăună. „O, nu!”, gemu Bombas şi vru s-o şteargă cât mai repede, dar deodată-i fugi pământul de sub picioare şi nimeri, prăbuşit prin tavan, tocmai în sufrageria unde, faţă-n faţă la o măsuţă, soţul şi soţia, cu chipuri arătând o neţărmurită şi reciprocă ură, jucau tabinet. Tarantulele de pe umerii celor doi încercau să tragă cu ochiul în cărţile adversarului. Îşi îndreptară însă repede privirile către noul venit.

  — Un zmeu mioritic, un zmeu mioritic, şuieră femeia, ascunzându-se după soţul ei.

  — Văd şi eu ce e, muiere, că doar are cămeşă cusută cu amici şi cioareci, răspunse cu dispreţ bărbatul şi sări la bătaie ca ars.

  Se luptară zi de vară până-n seară. Până ce Bombas ridică buzduganul deasupra capului, cei doi zmei de văgăună avură timp să-l lege de sus până jos cu funii groase ca mâna. Apoi însă zmeul prăbuşi peste ei enormul instrument, de-i băgă în pământ până la gât. Aici ajunseră într-un impas, căci zmeul singur nu se putea dezlega, iar cei doi văgăunisti nu puteau ieşi singuri din ţărână. Făcură deci un târg: apucân-du-i uşurel de gulere cu colţii, zmeul îi trase afară, iar familia reunită îl dezlegă şi apoi, deja buni prieteni, se aşezară împreună să servească cina. Fu adus, pe o barocă ta viţă de inox, un zmeu al zmeelor grăsuţ, prosper, rumen în obraji, cu o mandragoră în gură şi cu mult busuioc presărat pe spinare, împrejurul lui sticleau feliuţe de lămâie. Cei trei îşi legară la gât şervetele şi apucară furculiţele. Se ivi de sub masă şi unicul fiu al zmeilor suri de văgăună, Astor, care, ignorând încă bunele maniere, se repezi la tăviţă, încercând să-i smulgă zmeului zmeelor o ureche.

  — Staţi, staţi, prea vitejilor! Faceţi-vă pomană! Cu ce vă alegeţi dacă mă mâncaţi? Lăsaţi-mă să merg acasă, să vi-i aduc şi pe mama, şi pe tata.

  — Lasă-te de iordane de-astea, că am fumat noi ca tine destui, îi răspunse fără chef zmeul mioritic ridicând furculiţa, pe care o ţinea ca pe un pumnal.

  — Numai dacă. Zmeul de văgăună avu o sclipire avidă în ochii tarantulelor.

  — Dacă ştii vreo poveste, adăugă repede zmeoai-ca, lingându-se pe buze. Că ăsta micu al meu le-a uitat de pe-acuma pe toate.

  — Da, o poveste eroică, mai zise şi Bombas, o poveste despre Klonkan dacă ştii, eşti salvat!

  — Parol? Făcu zmeul zmeelor neîncrezător.

  — Pe onoarea noastră!

  — Aflaţi atunci, preaslăviţi zmei, rosti cu vioiciune zmeul zmeelor, ridicându-se-n capul oaselor şi ştergându-se la ochi de maioneză, aflaţi că pe vremuri, demult, trăia în Munţii Apuseni o cinstită şi modestă familie de zmei mioritici, compusă dintr-o zmeoaică bătrână, cei trei fii şi cele trei nurori ale ei. Ei locuiau fericiţi în nişte case mari, ce se vedeau de departe, înconjurate de un simplu codru de aramă. Nu avuseseră bani şi pentru cei de argint şi de aur. Primii doi zmei erau puternici ca stâncile, al treilea însă, Klonkan, era numai piele şi os. Primii doi aveau buzdugane în întregime de bronz, cu ţepi lungi cât braţul. Klonkan avea un buzdugan numai din per-nuţă. O pernă cu mâner. Toţi râdeau de el: ce-o să faci tu, nefericitule, la război cu asemenea buzdugan de puf? Dar Klonkan zâmbea şi el în sinea lui. Căci cei doi fraţi în zadar au încercat, pe rând sau împreună, s-o ucidă pe bătrână cu buzduganele lor. O izbeau în numele tatălui pe când dormea, iar ea, dimineaţa, cică: „Am visat că mi-a trecut un şoarece peste frunte.” Pe când, cu perna lui, minunatul Klonkan nu numai că o sufocă pe bătrână, dar îi rezolvă şi pe ceilalţi în cel mai scurt timp, rămânând singur stăpân pe averea părintească.

  — Brava, Klonkan! Se trezi Bombas, entuziasmat.

  — Aferim voinic! Exclamară şi zmeii de văgăună.

  — Staţi să vedeţi. Rămas singur stăpân pe moşia zmeilor, în inimile viteazului se trezi dorinţa legitimă de a-şi lua o adevărată soţie. Prima nu fusese bună de nimic. „O cosânzeană, o cosânzeană de-aş avea.”, murmura tot timpul zmeul cel mioritic, exersându-şi vraja cea mai seducătoare, cea care făcea să apară o rochie de la Coco Chanel. Numeroase exerciţii fizice îl făcură curând să arate încă mai voinic decât răposaţii săi fraţi. Horind şi doinind, plecă într-o dimineaţă de vară să-şi caute norocul. Ajunse într-o poiană, întâlni acolo un balaur pe nume Yokan, care i se alătură. Dădură şi peste Stătu Palmă Barbă Cot, cu barba prinsă în despicătura unui copac, îl luară cu totul, căci aveau nevoie de lemne de foc. Împreună mer-seră ce merseră, până ajunseră la curţile împăratului Roşu. Blestematul, nu vru să dea fata de bunăvoie. Niciodată prăpădiţii nu înţeleg onoarea ce li se face. Aşa că îl spânzurară într-un cui de turul pantalonilor şi-o răpiră pe Ileana.

  — Hă, hă, hă! Izbucniră zmeii, dând cu cănile de bere în masă.

  — Staţi să vă spui. Şi-o duseră pe cosânzeană la curţile lui Klonkan, unde fata se îndrăgosti nebuneşte de el. Îi lustruia