colţii cu piele de căprioară, se bronza toată ziua la răsuflarea lui de foc. Yokan făcea giumbuşlucuri, Stătu Palmă îi dădea roată pe jumătatea sa de iepure şchiop. Trăiau cu toţii fericiţi, până ce un ticălos de voinic, fără să fie provocat, tăbărî mişeleşte în faţa castelului şi una-două, să le ia fata, că cică o sechestraseră.

  — O ce? Întrebă Bombas, avid de detalii.

  — O. răpiseră, na! Şi-atunci, dând brusc deoparte porţile cetăţii, se ivi în prag, măreţ ca Dragg-Onn, puternic ca munţii, strălucitor ca aurul, bogat ca Pluto, chinuit ca Nessus – înfricoşătorul Klonkan, spaima amărâţilor, ciuma voinicilor, moartea pasiunilor, mozaicul tutunului, tăciunele porumbului, filoxera vi-ţei-de-vie! La soare te puteai uita, dar la lună, ba! Se-ndreptă ţanţoş către voinic, care-o băgase pe mî-necă.

  — Ce? Întrebă zmeoaica sură.

  — Spada, ca să n-o vadă Klonkan. Se bătură-n spade. Spadele s-au frânt. Se zdreliră-n buzdugane. Cum şi al voinicului era tot de puf, totul părea o bătaie cu perne într-un dormitor de tabără. Atunci Klonkan l-a apucat pe monstru de plete, l-a ridicat pân-la cer şi l-a vârât în pământ până-n Australia. Voinicul a ieşit de acolo, s-a îmbarcat pe-un vapor şi a revenit la luptă. L-a apucat pe Klonkan de coadă, zburându-i câţiva solzi, şi l-a rotit atât de rapid, că i s-au separat pe straturi oasele, carnea şi sângele, ca la centrifugă. Zmeul şi-a revenit însă şi l-a apucat pe voinic de datorie (îi împrumutase odată patru co-sânzene), la care acesta a fugit mâncând pământul. Klonkan a aruncat după el cu un pietroi, de l-a făcut mici-fărâmici. Aşa era măreţul Klonkan. Şi-am încălecat pe-o gheonoaie şi v-am spus o mare şi gogonată trăsnaie!

  — Bravo! Strigară toţi zmeii fericiţi, după care îl tranşară frumos pe zmeul zmeelor, îl stropiră cu lămâie şi-l mâncară cu voie-bună, până ce pe tavă rămaseră doar oasele. Mulţumiţi, împăcaţi cu lumea, cei trei se priveau acum ca nişte vechi prieteni.

  — Fraţilor, veniţi mai aproape, să vă spun o mare taină, rosti Bombas cu o lucire stranie în ochi. Zmeii de văgăună se apropiară până ce labele negre şi păroase ale păianjenilor se atinseră. Până şi Astor vârâse urechile lui mari în botul zmeului mioritic.

 sAflaţi, fraţilor, că eu. Eu sunt.

  — Cine? Întrebară într-un glas cei trei, cuprinşi de sumbre presimţiri.

  — Eu sunt însuşi Klonkan!

  Cum n-aveau motive să nu-l creadă, zmeii hotă-râră să-l urmeze în aventurile lui eroice. Doar Astor avea să rămână acasă, ca să păzească bordeiul.

  A doua zi se-ndreptară cu toţii spre împărăţia lui Galben-împărat. Ajunşi în faţa porţilor, măreţul Bombas-Klonkan umflă pieptul şi răcni pârjolind iarba în fata lui: „Vreau o domniţă! Dar să aibă sub douăzeci de primăveri!”

  Nici o domniţă nu se arătă. Ieşi în schimb un Făt-Frumos care-i făcu varză pe toţi trei.

  POVESTEA LUI ASTOR, PUIUL ZMEULUI DE VĂGĂUNĂ.

  Trecu o zi, trecură două, trecură nouă şi părinţii micului Astor nu se mai întoarseră. Fără să-şi facă prea multe griji – căci, oricum, mămuca şi tătuţu îl băteau de-l zvântau de câte ori se plictiseau prea tare – puiul ieşea în fiecare dimineaţă cu grebla pe spinare şi peria crângurile şi pajiştile. De fiecare dată rămâneau prinse în dinţii de fier cele mai delicioase insecte. Cum nu-i slăbise încă vederea (asta se-ntâmpla abia la adolescenţă), Astor se bucura de tot ce era-n preajmă. Se căţăra pe câte-o creangă şi stătea atârnat cu capul în jos, ţopăia-ntr-un picior pe cărare, decapita ciulinii cu lovituri ale unui închipuit Toroy-Pan, alerga până la lacul din preajmă şi se scălda în el zvârlind stropi mari în toate părţile. Într-o bună zi, întorcându-se-n văgăuna maternă, Astor găsi castelul de nisip pe care-l clădise cu o seară-n urmă călcat de picioare duşmănoase. Din bezna bordeiului pândeau ochi de tarantule străine. Cineva îi ocupase căsuţa părintească. Obidit, puiul porni la drum ducând cu el numai grebla şi trei cămăşuţe de sârmă ghimpată pe care tocmai le dusese la râu să Ie spele.

  Întâlni pe drum zmei de toate felurile, mai buni sau mai răi. Cum Astor era tare jucăuş şi, mai ales, cum ştia să-i scarpine cu grebla tocmai pe unde-i mânca mai tare, zmeii se purtară frumos cu el. Un zmeu al zmeilor, cărunt şi hâtru, îl primi în mina iui de musaca de vinete, săpată adânc sub pământ, şi-i arătă cum se foloseşte tirbuşonul. Puiul dădu şi el un cep în stâncă, scoţând limba de-un cot, şi se pomeni acoperit de musaca din cap până-n picioare. Zâmbind îngăduitor, zmeul bătrân îl linse bine, dân-du-i în acelaşi timp sfaturi demne de ţinut minte:

  — Află, fiule, că multe şi rele lighioane trăiesc pe lumea asta. Se vede treaba că aşa le-a aşezat J>^ (c) o” ^^/3VYVW<*? ^ pentru păcatele noastre. Că doar nu zice de pomană ce zice Animicştiutorul, în marea lui înţelepciune: neplăcute decâf lucrurile bune Sunt întotdeauna cele rele.

  Am văzut la viaţa mea hidre cu douăsprezece capete, ce pot mătura trei zmei doar cu o lovitură de coadă. Am văzut scorpioni cât muntele şi gheonoaie cât casele. M-am bătut eu însumi cu. hm! Cu optzeci şi patru de zmei cu colţi deodată şi i-am făcut harcea-parcea pe toţi! Am făcut din colţii lor ditamai castelul.

  — Și unde e castelu-ăsta de colţi, nene zmeule? Întrebă somnoros Astor.

  — Ăăă. A plouat pe el şi s-a dizolvat. Dinţii lor nu prea ţin la ploaie. Dar ce voiarn să zic. Fiule! Ia aminte: dintre toate lighioanele: viermi veninoşi, flori carnivore, caracatiţe cu harpon, viespi cu acul cât lăncile, păianjeni cu plase între doi munţi – niciuna nu-i mai rea decât prăpădiţii de suprafaţă (oamenii, cum îşi spun ei). Să nu cumva să cazi în mâna lor că e jale: în gheară de fiară şi-n gură de tun mai dulce-i pieirea! Dacă vezi vreunul, să fugi mâncând pământul!

  — Şi cum arată perpeliţii ăştia?

  — Prăpădiţii. Sunt urâţi, mă! Brrrr! Îi visezi noaptea. Au. Aşa.