Si zmeul îşi deşurubă platoşa într-o parte ca să-i arate pustiului o gaură cât ai băga pumnul.

  — Asta-i opera unui Făt-Frumos.

  Zmeul rămase o vreme pe gânduri şi apoi continuă visător:

  — Numai că, bată-le să le bată, muierile lor, domniţele, mă, cu sângele albastru, sunt frumoase, nepoate! Şi noi, de, zmei suntem. Avem şi noi nevoie. Dar asta nu trebuie să ştie un mucos ca tine.

  Astor îl ajută să ducă în magazie marea căldare de aramă plină cu musaca. Acolo aşteptau nişte fiinţe atât de curioase, că micul zmeu holbă ochii cât cepele: cele două arătări în veşminte albe şi cu un soi de coif alb pe cap aveau pielea ca a peştelui curăţat de solzi şi erau netezi peste tot şi aveau. Vai, erau prăpădiţii prăpădiţi de suprafaţă! Astor se apucă strâns de piciorul zmeului şi începu să urle cât îl ţineau bojocii. La rândul lor, amărâţii scăpară din mâini lada de răchită în care se zbătea cineva, se făcură şi mai palizi decâterau şi, căţărându-se unul pe altul, încercară cu disperare să iasă din magazie.

  — Staţi, mă! Stai, mă, nepoţele, că-mi rupi piciorul! Ce, ai înnebunit? Ăştia sunt blânzi, mă, nu muscă. Sunt bucătarii lui Vânăt împărat. Iar ăsta e un pui, mă bucătarilor, ruşine să vă fie că vă speriaţi de un prunc cu caş la gură! Bine zice Animicştiutorul, mă:

  Lucrurile care par înspăimânfătoare De multe ori sunt chiar aşa.

 Bucătarii se potoliră şi ei, dar nu se apropiau de micuţ în ruptul capului.

  — Ce să facem şi noi, ia, acolo, puţintică contrabandă. Da' şefii noştri închid şi ei ochii. Prăpădiţilor le trebuie musacaua noastră, nouă ne trebuie. ne trebuie şi nouă ceva de la ei.

  — Ce, nene? Întrebă Astor, nescăpându-i din ochi pe cei doi monştri.

  — Ei, ceva cu halva care nu-i de mutra ta. Ia mai cară-te la joacă.

  Pe când ieşea din magazie, Astor mai apucă să-l audă pe zmeu bodogănind:

  — Vai de zilişoarele noastre. Am ajuns să colaborăm cu” duşmanul. Da'altfel, de unde muieri? Că doar nu zicea degeaba Animicştiutorul, în înţelepciunea lui:

  Baca dragoste nu c, Rimic nu e.

  Astor urcă la suprafaţă şi o luă în jos pe cărare, molfăind o mandragoră care ţipa ca din gură de şarpe. „Ei, taci, proasto, ce, dacă ţipi nu te mănânc?”, îşi zise-n sine, şi-i vârî suzeta în gură. Nimeri într-o livadă cu mere ce se coceau sub soarele strălucitor. Fiecare măr strălucea şi el ca şi soarele. Puiul îşi înfipse colţii în-tr-un fruct şi se pomeni, uimit, că-i sar în toate părţile în ţărână, căci merele erau de aur. Degeaba îi adună de pe jos şi încercă, urlând de durere, să şi-i pună la loc. Ţinându-se de fălci, mârâind şi scâncind, umblă prin livada nesfârşită până ce dădu de un prăpădit care moţăia sub un măr. Îşi pusese o ţepuşă la ceafă şi una sub bărbie, ca să poată sta treaz. Degeaba: cea de sub bărbie îi sfredelise guşa, apoi limba şi ieşise de-o palmă prin buza de sus, iar voinicul continua să sforăie haiduceşte.

  — Hei, nene, îl scutură Astor. Nene, scoală-te! Prăpăditul sări în sus de trei coţi, îşi smulse furios ţepuşa din falcă şi se răsti la zmeusor:

  — Sine mama naibii eşti tu? Tu eşti hosu! De se furi mere, netrebnicule?

  Şi-l înşfacă de urechi, scuturându-l până ce Astor începu iar să urle.

  — Io n-am furat, nene, io nu ştiu nimic.

  — Da, tu eşti mic, nu ştii nimic, ţâţă-n pod beleşte oaia, nu? Ia arată se-ai în sân. Dar voinicul se dezmetici şi văzu că n-are-n faţă decât un pui de zmeu speriat.

  — Măi. Pusică, ştii tu sine sunt eu? Eu sunt Prâslea sel Voinic şi merele de aur, mă. Ai auzi tu de mine?

  — Nu, nene, eu caut doar un, hââââââââââââââââî, dentist. Nu ştii un dentist pe aici? Că mi-am spart dinţii în mere. Huuuuuuuu! Huhuuuuuuuuuu!

  Prâslea-l privi cu milă.

  — Te cred, mă nepoate, că şi eu. Cu blestematele astea de măsele. Se mai tura-vura, aide la-mpărat şi cum o zise el, aşa om f ase.

  Prâslea (ce-şi spunea în taină Presley, părându-i-se că sună mai nobil) culese câteva mere, le puse pe o tipsie de aur şi, triumfător, se-ndreptă spre palat cu zmeuşorul ţopăind după el. Împăratul nu mai putu de fericire. Era pentru prima dată când avea parte de merele cele minunate. Luară cu toţii câte unul: împăratul, împărăteasa, cele trei prinţese şi şambelanul în ciorapi de mătase. O cascadă de dinţi şi dinţişori zburară în toate părţile, ţopăind pe dalele de marmură ale pardoselii. Un cor de urlete şi gemete se dezlănţui. Ghemuit într-un colt, urla şi Astor, mai tare decât ei toţi. Îngrozit, Prâslea o luă la fugă pe culoarele castelului, citind inscripţiile de pe sute de uşi, dar pe niciuna nu scria „Cabinet stomatologic”. Ieşi din castel şi străbătu în goana cailor toată împărăţia. Nici un dentist nicăieri: pentru că aveau din belşug pastă de dinţi (extrasă din zăcăminte de zmei şi vândută prin contrabandă), nici un locuitor nu avea carii. Disperat, Prâslea merse la Mamma Caterpillar, o babă uitată de moarte, care ştia câte-n lună şi-n stele. O omeni cu un şip de rachiu şi baba deschise clonţul:

  — Maică, o iei mata pân pădurea de colo, mergi ce mergi, dai de o gaură în pământ, cobori acolo, faci de trei ori dreapta, de patru ori stânga şi mergi, aşa, cale de vreo patru luni. Dai de o baltă de argint-viu şi dup-aia de o cetate mare. Acolo-i ţara zmeilor cu colţi. Ăia e dentişti dân ţâţă-n fiu.

  Nu trecu anul, că Prâslea se şi întoarse cu un zmeu legat fedeleş, cărând în spinare un