coşcogea scaun dentar, alb, cu pedale, pahar de plastic, bormaşină şi farfurie cu becuri deasupra. Micul convoi fu primit triumfal, cu urale şi confetti. Tronul din sala imperială fu demontat şi în locul lui fu instalat scaunul dentar. Se formă o lungă coadă, şerpuind pe culoare şi prin grădinile castelului. Primul era împăratul însuşi, urmau împărăteasa, cele trei fiice şi şambelanul. Veneau apoi toţi locuitorii împărăţiei, de la vlădică la opincă, pentru că toţi fuseseră ispitiţi de merele strălucitoare. Mânuind cu măiestrie leuca, zmeul cu colţi lucră de dimineaţă până-n seară. După ce-l certă bine cu buzduganul pe sub fălci, îi plantă împăratului în gingii pietre nestemate după cum urmează: un sardonix, un opal, o agată, un crisolit şi un onix în şirul de sus, şi un topaz, un smarald, un ametist, un diamant şi un jasp în cel de jos. Când îşi arătă prima dată, într-un zâmbet larg, noii dinţi, multor curteni li se muiară genunchii, iar pe o cameristă borţoasă o apucară durerile facerii. Pentru prostime zmeul folosi pietricele de râu, frumos lustruite. Când tot poporul din împărăţia lui Vânăt-Impărat avu frumoşi dinţi nou-nouţi, împăratul, recunoscător, îl încarcă de daruri pe felcer: un fier de călcat cu cărbuni, o roată de bicicletă şi doi metri de cablu coaxial, şi-l trimise înapoi de unde venise. Opri în schimb scaunul dentar care, fiind foarte confortabil, deveni tronul oficial al împărăţiei.

  Venise-ntre timp şi rândul lui Astor, care stătuse cuminte la coadă în spatele şambelanului în ciorapi de mătase. Când s-a văzut cu noii colţişori din caiele de potcoavă, micul zmeu fu cât se poate de mulţumit. Şi-i înfipse, ca să-i încerce, în spinarea unui motan cenuşiu, care-o luă la fugă zbierând. Zmeusorul ieşi din castel fluierând şi ţopăind într-un picior. Culese din întinsele grădini un buchet mare de mio-sotis şi le ronţăi cu poftă. Prăpădiţii ăştia nu erau chiar aşa de răi, se gândi el. Până-atunci nu-l muşcase niciunul. Totuşi, se ţinea departe de satele pe care le zărea risipite ici-colo în faţa lui, cu acoperişurile lor de paie, căci câinii îl miroseau de la distanţă şi-l lătrau ca turbaţii.

  Când se lăsă amurgul, cu dâre sângerii la orizont, Astor rătăci drumul. O luă printr-un lan de floarea-soarelui, se-mpiedică de muşuroaie de cârtită şi se prăvăli în ţarină de se făcu ca altă arătare, începu să plângă de foame şi de frică. Dar îşi aduse aminte de părinţi şi se îmbărbăta: mai rău fusese înainte. Aşa că avu puterea să ajungă la marginea unui sat, lângă un gard pe care încercă să se caţere cu ghearele şi cu colţii, îl încalecă şi se trezi deodată bufnind greoi în partea cealaltă.

 ân curtea casei se aflau câteva şiruri de viţă-de-vie cu struguri mari şi copţi, încălziţi de soarele portocaliu al asfinţitului. Două fetiţe cu cozi lungi, împletite cu floricele de nu-mă-uita, băteau de perete o minge vărgată. Jucau Reginele şi, din când în când, una înainta cu paşi mici şi se oprea brusc, ca o statuie vie, ţinându-şi parcă şi respiraţia. Umbra ei neagră şi lungă ca un ac de ceasornic se-ntindea atunci până la gard. Văzându-l pe Astor, ce nimerise într-o albie cu clăbuc si, cu lăbuţele-n sus, se zbătea să iasă, fetele fugiră ţipând pe prispă iar mingea, sărind în arcuri tot mai mici, se opri în nişte tufe de zmeură.

  — O şopârlă! O şopârlă! Strigau, ascunzându-se după stâlpii prispei. şi tocmai în acea seară tăicuţul plecase în sat ca să cumpere nişte hamuri şi, după obicei, mai întârzia pe la crâşmă. Cât despre mămuca, ea le apărea numai nopţile, luminându-le visul. Vă-zând că Astor izbutise în fine să iasă din albie şi se-n-drepta ţinându-se de fund către ele, cele două se refu-giară în tindă si, cu ochişorii măriţi de groază, traseră zăvorul. Privind pe ferestruica din băşică de porc, zăriră ciudata arătare – ce nu era mai înaltă decât ele – oprindu-se-n prag şi arătând cu gheruţa către gură.

  — Ia uite-o, merge-n două labe, îi şopti la ureche cea cu părul ca spicul copt celeilalte, cu viţele castanii.

  — şi ce ochi blânzi are! Răspunse cealaltă. Statură aşa, cu sufletul la gură, mai multe minute.

  Şopârlă scotea nişte sunete caraghioase, dar nu încerca să deschidă uşa.

  — Îi ghiorăie maţele, trebuie să-i fie tare foame, îşi ziseră fetiţele, întrebându-se apoi ce-or mânca oare şopârlele.

  — Păi, gâze, şoricei, molii.

  — Râme. Hai să-i dăm nişte râme!

  Toată ziua fetiţele scoseseră râme din pământ, şi le puseseră claie peste grămadă într-o strachină, sub nişte iarbă ofilită. Traseră zăvorul cu grijă şi strecu-rară pe prispă strachina în care râmele, roşii şi inelate, mişunau în toate părţile, strângându-se şi subţiindu-se. Astor luă farfuria în labe şi se înfruptă pe săturate. Apoi se şterse la bot cu mâneca şi spuse politicos:

  — Săru'mâna pentru masă.

  — Să trăieşti, burtică grasă, îi răspunseră fetiţele-n cor, după care li se muiară genunchii de frică:

  — Vorbeşte! Vorbeşte! Ţipară, nemaiştiind unde să se ascundă. Dar zmeuşorul deschise încetişor uşa şi se aşeză pe o laviţă, ca un copil cuminte, făcându-şi de lucru cu o lingură de lemn.

  Văzând cât e de blând, fetiţele s-au liniştit, l-au întrebat cum îl cheamă şi ce jocuri ştie şi, până a venit tăicuţul, s-au jucat, pe rând, de-a matrakul, de-a patru tuute rebegite, de-a mijoarca şi de-a cei trei prinţi călare.

  — Putem să-l ţinem, taţi? Te rugăm frumos! Se pisiciră surorile pe lângă gospodar.

  — Şi dacă face murdărie în casă?

  — Nu face, taţi! Curăţăm noi! Hai, taţi, lasă-ne să-l creştem noi!

  Atât îl bătură la cap pe bietul creştin, care-şi iubea fetele ca pe lumina ochilor, că până la urmă acesta încuviinţă.

  Aşa şi-a-nceput Astor viaţa în mijlocul oamenilor. Curând, toţi l-au îndrăgit pe Gheorghiţă, cum l-au botezat la biserică, ba încă veneau oameni din toate satele din preajmă să-l vadă. Harnic şi destoinic, el a trăit în sat până când, bătrân şi sătul