POVESTEA DOFTORULUI CHUNG.

  Gm era la gura cătrănitului Chung traducere liberă Maimuţa-care-priveşte-cu-suspici-une-spre-ocean – pe când se-ntorcea spre casă nu îndrăznim să aşternem pe hârtie, dar e lesne de închipuit. Răpit şi adus cu forţa de pe Tărâmul Celălalt, înşelat la plată de împărat după ce pusese dinţi întregului popor, jefuit de scaunul său dentar, dăruit în batjocură cu trei hârburi cu care n-avea ce face, zmeul clănţănea fioros din colţii săi multicolori şi izbea cu picioarele în toţi bolovanii din cale.

  — Presley! Presley! Te fac arşice! Răcnea el înăbuşit, răşchirându-şi în van ghearele. Acest nume devenise pentru el un coşmar şi o batjocură. Ce prost fusese! Ce uşor se lăsase păcălit. Nemernicul acela bătuse la uşa paşnicului său cabinet, pe care scria Dr. Chung medic primar.

  Stomatologie: luni 14 -l6 miercuri 10 -l2

  Schingiuiri: joi 16 -l8 vineri 6 -l0

  Execuţii: sâmbătă 8 -l6

  DUMINICA ÎNCHIS se aşezase în scaun şi ceruse: 112

  — O execusie, vă rog. Dar fără spălat pe cap, că sunt pusin răcit.

  Şi nici măcar nu era într-o sâmbătă. Până ieşise să aducă butucul şi securea, prăpăditul îşi şi pregătise laţul. Şi, o dată legat, ce era să mai facă bietul doftor? Du-te, nene, şi scoate dinţi la un popor întreg pe degeaba!

  Ajuns aici cu amintirile, sângele îi năvăli din nou în cap zmeului, care se albaştri tot la faţă. Turbat de furie, apucă străvechiul fier de călcat şi-l azvârli cât colo. Si, ce să vezi? Unde căzu fierul, se făcu un lac rotund, cu apa limpede şi scânteietoare, având în mijloc o mândreţe de insulă. Pe insulă, printre palmieri, eucalipţi, rododendroni, yucca, sequoia şi codiţa-şo-ricelului, se ridica o măreaţă cetate în formă de fier de călcat de pe vremea bunicii. Dinspre ferestrele ei zimţate de la etaj se auzea un cor femeiesc suav, dulce şi atrăgător. Şuviţe de păr auriu fluturând în vânt de la geamuri nu mai lăsau nici o îndoială că în cetatea aceea trăiau cosânzene! Chiar ele cântau, chiar ele-l chemau, lasciv şi tânjitor, pe doftorul de pe celălalt mal. Zmeul dădu roată lacului în căutare de vreo barcă, dar nu găsi nimic. Trase atunci văzduh în piept si, din tot focul inimilor sale, suflă cascade de văpăi asupra valurilor, până ce acestea secară pe o porţiune destul de lată ca el să poată trece, ţopăind (căci pe fund erau scoici ascuţite şi cioburi de sticle de bere), cu apele oprite grămadă la stingă şi la dreapta lui. Doi ani de zile îşi croi drum prin jungla luxuriantă de codiţa-soricelului până ce, într-o după-amia-ză cu soare blând, ajunse la poarta cetăţii.

  Cetatea frigea. Felcerul blestemă de câteva ori su-flându-şi în gheara vătămată, iar apoi înainta cu grijă pe coridoare, atent să nu se mai atingă de pereţi. De-o parte şi de alta a coridoarelor se aflau încăperi numerotate, cu uşile deschise larg. Fiecare încăpere era de altă culoare, cu tapeturi înflorate pe pereţi, dar cu aceeaşi carpetă (câteva nimfe grăsuţe, cu sânii sidefii, stând în tot felul de atitudini graţioase pe malul unei ape albastre ca peruzeaua) pe zidul din spate, în fiecare cameră erau câte zece călcătorese ce mânu-iau vesele fiarele bătrâneşti, făcându-le să alunece peste plătcuţe şi mânecuţe, fustiţe şi bluziţe, cearşafuri şi feţe de pernă, ocolind nasturii cu grijă şi menajând broderiile. Zmeul trase pe nări mireasma paradisi-acă şi înţelese că în fiare nu sfârâiau tăciuni aprinşi, ci smirnă şi tămâie, ca în cădelniţe. Nouă călcătorese blonde şi una roşcată se aflau în fiecare odaie. Când zmeul vâra capul pe uşă, toate-i făceau prietenoase cu mâna, zâmbindu-i dulce, cu gropiţe-n obraji.

  — Probleme cu dantura pe-aici? Întreba el, năucit şi fără noimă, căci fiecare cosânzeană avea dinţişorii ca perlele. Iar fetele râdeau, îl înconjurau şi dansau în jurul lui, înfăşurându-l în cearşafurile lor roze, parfumate şi cu volănaşe fantezi de-a lungul tivurilor. Nouă sute patruzeci de cosânzene numără felcerul după ce urcă, pe o scară în spirală, şi la etajul întâi şi doi ale cetăţii. Fireşte, cele nouăzeci şi patru de roşcate erau inutilizabile, şi de altfel erau cele mai rele călcătorese, lăsând pe capotele şi camisole semilune cafenii de arsură. De aceea, doftorul Chung le izgoni nemilos din cetate. Plânse, despletite, strângând la piept fierul de călcat, roşcatele se refugiară la o margine a insulei, făcându-şi o colibă din bârne de codiţa-so-ricelului.

  Şapte ani petrecu felcerul nostru în braţele cu firişoare de păr auriu ale cosânzenelor. Răsfăţat ca un prunc, înfăşat în scutece florale, în satinuri şi brocarturi împărăteşti, pudrat la încheieturi cu talcul cel mai fin, el domni fericit peste labirintul de plete de aur în care, înmormântat, ar fi vrut să-şi sfârşească zilele. Cântecele dulci, destrămate ca adierile, miresmele grele şi uleioase, atingerea prelungilor degeţele roze ca aurorele făcură ca sufletul zmeului cu colţi să se cufunde într-un abis de somnoroasă voluptate. Dar, vai! Fericirea durează puţin, după nepreţuita învăţătură a Animicştiutorului, care scria cu condeiul său de aur:

  Renorocirea vine întotdeauna Exact în clipa când te loveşte.

  Ducând o viaţă aspră, înfruntând zilnic balauri şi gărgăuni uriaşi, roşcatele deveniră, cu trecerea anilor, adevărate amazoane, ce ştiau a mânui la fel de bine fussul şi vatalla, arme nimicitoare, de vuia jungla de zgomotul lor. La sfârşitul celui de-al şaptelea an, cuprinse de beţia răzbunării, ele năvăliră în paşnicul castel al plăcerilor. Talpa de fontă a fiarelor de călcat fu o pavăză mult prea slabă pentru bietele cosânzene, care căzură într-o robie cumplită. Dezbrăcate de veşmintele lor vaporoase, legate una de cozile celeilalte, fură îmbarcate în cinci corăbii şi exportate, cu o stampilă CTC între omoplaţi, în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Doftorul, pe armura şi-ntre solzii căruia se prinseseră atâtea fire lungi şi blonde, că arăta acum ca un pămătuf de bărbierit, abia reuşi să scape cu viaţă, trecând înot pe malul celălalt. Scuturându-se de apă ca un câine, o