1. Harriet, soţia lui Mill, a murit în 1858. Ei îi dedică filozoful englez On Liberty. (N.ed.)

Capitolul I INTRODUCERE

Tema acestui eseu nu este aşa-numita Libertate a Voinţei, opusă în mod atât de nefericit doctrinei ce poartă nepotrivitul nume de doctrină a Necesităţii Filozofice, ci este Libertatea Civilă sau Socială: natura şi limitele puterii ce poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. Chestiune rareori enunţată şi mai niciodată discutată, în termeni generali, dar care înrâureşte profund, prin prezenţa sa latentă, controversele cu caracter practic ale epocii şi care, după toate probabilităţile, va fi curând recunoscută drept chestiunea vitală a viitorului. Ea este atât de departe de a fi ceva nou, încât se poate spune că, într-un anumit sens, a divizat omenirea aproape din cele mai vechi timpuri; dar în stadiul de progres în care a intrat azi cea mai civilizată parte a speciei umane, problema se pune în condiţii noi, cerând o tratare diferită şi mai profundă.

Lupta dintre Libertate şi Autoritate este cea mai izbitoare trăsătură a acelor părţi din istorie cu care ne-am familiarizat mai întâi, în special în istoria Greciei, Romei şi Angliei. Dar în vremurile vechi, această luptă se purta între supuşi sau între anumite clase de supuşi, pe de o parte, şi Cârmuire pe de alta. Prin libertate se înţelegea protecţia împotriva tiraniei conducătorilor politici. Se considera că, lăsând la o parte unele cârmuiri populare din Grecia, conducătorii s-au aflat neapărat într-o poziţie antagonică faţă de poporul pe care-l conduceau. Ei erau reprezentaţi fie de un Cârmuitor Unic, fie de un trib sau o castă conducătoare care îşi dobândea autoritatea prin moştenire sau subjugare, autoritate a cărei menţinere nu depindea, în nici un caz, de bunul-plac al celor conduşi; iar supremaţia acestor conducători oamenii nu se încumetau, şi poate că nici nu doreau, să o conteste, indiferent ce măsuri de precauţie puteau fi luate împotriva exercitării ei opresive. Puterea lor era socotită ca un lucru necesar, deşi, totodată, foarte periculos; ca o armă pe care ei puteau încerca să o folosească împotriva propriilor supuşi la fel de bine ca şi împotriva duşmanilor din afară. Pentru a preîntâmpina transformarea membrilor mai slabi ai comunităţii într-o pradă a nenumăraţi ulii, era necesar să existe o pasăre de pradă mai tare decât toate celelalte, care să fie împuternicită să le aducă la ascultare. Dar cum regele uliilor putea avea, întocmai ca şi harpiile mai mărunte, înclinaţia de a da iama în rândurile turmei, era indispensabilă o atitudine permanentă de apărare împotriva ciocului şi ghearelor sale. De aceea, ţelul patrioţilor era acela de a îngrădi puterea pe care cârmuitorul trebuia lăsat să o exercite asupra comunităţii; şi ei înţelegeau prin libertate tocmai această îngrădire. Două erau căile pe care se încerca obţinerea ei. Cea dintâi, prin dobândirea recunoaşterii anumitor imunităţi, numite libertăţi sau drepturi politice, a căror violare de către cârmuitor era considerată ca o încălcare a datoriilor sale, astfel că, dacă violarea avea loc, o anume împotrivire sau chiar revolta generală deveneau justificate. Un al doilea mijloc, care, în genere, a fost folosit mai târziu, consta în statornicirea unor mijloace de control constituţionale, care făceau din consimţământul comunităţii sau al unui organism oarecare, presupus a reprezenta interesele acesteia, o condiţie necesară pentru unele dintre cele mai importante acte ale puterii cârmuitoare. Primului dintre aceste două moduri de îngrădire puterea cârmuitoare din cele mai multe ţări europene a fost silită, într-o măsură mai mică sau mai mare, să i se supună. Nu tot aşa s-a întâmplat cu cel de-al doilea; statornicirea acestuia ori, atunci când el exista într-o anumită măsură, statornicirea sa mai deplină a devenit pretutindeni ţelul principal al tuturor celor ce iubeau libertatea. Şi atâta vreme cât oamenii s-au mulţumit să combată un inamic prin intermediul altuia şi să fie conduşi de un stăpân, cu condiţia de a le fi garantată, mai mult sau mai puţin eficient, protecţia împotriva tiraniei lui, aspiraţiile lor nu au trecut dincolo de acest punct.

Totuşi progresul realizat în viaţa socială a făcut să vină o vreme în care oamenii au încetat să mai considere ca fiind necesară, prin firea lucrurilor, constituirea cârmuitorilor lor într-o forţă independentă, având interese opuse celor ale supuşilor lor. Lor le-a venit ideea că ar fi mult mai bine ca diferiţii magistraţi ai statului să fie slujbaşii sau delegaţii lor, pe care să-i poată revoca oricând doresc. Pe cât se părea, numai aşa puteau avea siguranţa absolută că nimeni nu va abuza de puterile cârmuirii în dezavantajul lor. Treptat, această nouă revendicare, de a avea conducători temporari, stabiliţi prin alegeri, a devenit obiectul principal al străduinţelor partidului popular, oriunde exista un asemenea partid; iar acestea au depăşit, într-o măsură considerabilă, eforturile făcute anterior pentru a îngrădi puterea conducătorilor. Pe când se duceau lupte menite să asigure emanarea puterii conducătoare din alegerea făcută periodic de cei conduşi, unii au început să considere că se acordase prea multă importanţă îngrădirii puterii înseşi. Aceasta (li se părea lor) fusese un remediu împotriva conducătorilor care aveau, de obicei, interese opuse celor ale poporului. Ceea ce se cerea acum era ca toţi conducătorii să se identifice cu poporul, ca interesele şi voinţa lor să fie interesele şi voinţa poporului. Naţiunea nu avea nevoie să fie apărată împotriva propriei sale voinţe. Nu exista temerea că ea s-ar putea tiraniza pe sine însăşi. Conducătorii să fie efectiv răspunzători în faţa naţiunii, să poată fi prompt destituiţi de ea, şi atunci naţiunea îşi poate permite să le încredinţeze puterea, putând ea însăşi dicta felul în care urmează să fie folosită această putere. Puterea conducătorilor nu este nimic altceva decât puterea naţiunii