înseşi, putere concentrată şi adusă la o formă potrivită pentru a putea fi exercitată. Acest mod de a gândi, sau poate mai curând de a simţi, a fost caracteristic pentru ultima generaţie a liberalismului european, generaţie în a cărei ramură continentală el predomină încă în mod vădit. Cei ce admit existenţa unor limite privitoare la ce îi este permis cârmuirii să facă, lăsând la o parte cazul acelor cârmuiri care, socotesc ei, nici n-ar trebui să existe, se disting ca excepţii strălucite printre gânditorii politici de pe continent. Un simţământ similar ar fi putut prevala acum şi în Anglia dacă împrejurările care l-au încurajat o vreme s-ar fi menţinut neschimbate.

Dar, în cazul teoriilor politice şi filozofice, întocmai ca şi în cazul persoanelor, succesul dezvăluie defecte şi slăbiciuni pe care eşecul ar fi putut să le ascundă observaţiei noastre. Câtă vreme cârmuirea populară era doar un vis sau era înţeleasă drept ceva ce a existat demult, în trecut, ideea că nu este nevoie ca oamenii să-şi îngrădească propria putere asupra lor înşişi ar fi putut părea un adevăr axiomatic. Nici măcar unele anomalii trecătoare, cum au fost cele ale Revoluţiei Franceze, nu au afectat neapărat această idee, căci, dintre ele, cele mai rele erau opera unui număr mic de uzurpatori şi, în orice caz, ţineau nu de mersul permanent al instituţiilor populare, ci de izbucnirile bruşte şi convulsive împotriva despotismului monarhic şi aristocratic. Cu timpul, republica democratică a ajuns să ocupe o mare parte din suprafaţa pământului, făcându-şi simţită prezenţa ca una dintre cele mai puternice participante la comunitatea naţiunilor; iar cârmuirea aleasă de popor şi răspunzătoare în faţa acestuia a devenit obiectul observaţiilor şi criticilor ce însoţesc orice stare de lucruri reală importantă. S-a constatat acum că expresii ca „autoguvernare“ sau „puterea exercitată de popor asupra lui însuşi“ nu exprimă adevăratele stări de fapt. „Poporul“ care exercită puterea nu este totdeauna unul şi acelaşi cu poporul asupra căruia se exercită ea; şi „autoguvernarea“ de care se vorbeşte nu este guvernarea fiecăruia de către sine însuşi, ci a fiecăruia de către toţi ceilalţi. În plus, voinţa poporului înseamnă, practic, voinţa unei părţi, care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorităţii, sau a acelora care au reuşit să se facă recunoscuţi drept majoritate; poporul, aşadar, poate voi să oprime o parte a sa, iar precauţiile luate împotriva acestei oprimări sunt la fel de necesare ca şi precauţiile luate împotriva oricărui alt abuz de putere. De aceea, nici atunci când deţinătorii puterii sunt, în mod normal, răspunzători în faţa comunităţii, adică în faţa celui mai puternic grup din sânul ei, îngrădirea puterii cârmuirii asupra indivizilor nu-şi pierde nimic din importanţă. Impunându-se în mod egal atât înţelepciunii gânditorilor, cât şi înclinaţiilor acelor clase importante din societatea europeană ale căror interese – reale sau numai presupuse – sunt lezate de democraţie, acest fel de a vedea lucrurile s-a statornicit fără nici o greutate; iar acum, în cadrul teoriilor politice, „tirania majorităţii“ este în general inclusă printre pericolele împotriva cărora societatea trebuie să vegheze.

Ca şi alte forme de tiranie, tirania majorităţii a fost considerată la început şi este considerată şi azi, printre oamenii de rând, ca un rău care acţionează, în principal, prin actele autorităţilor oficiale. Dar gânditorii au observat că, atunci când tiranul este însăşi societatea – societatea ca o colectivitate, în raport cu indivizii separaţi ce o compun –, mijloacele de a tiraniza nu se rezumă la actele pe care ea le poate realiza prin intermediul funcţionarilor publici. Societatea poate aduce, şi aduce efectiv, la îndeplinire singură propriile-i hotărâri; iar dacă ea emite hotărâri greşite, în locul celor corecte, sau dacă hotărăşte acolo unde n-ar trebui să se amestece, ea exercită o tiranie socială mai înspăimântătoare decât multe alte feluri de opresiune politică, deoarece, deşi nu se bazează pe pedepse atât de grele, ea lasă mai puţine portiţe de scăpare, pătrunzând mult mai adânc în viaţa oamenilor, până în cele mai mici amănunte, şi robindu-le chiar şi sufletele. De aceea, protecţia împotriva tiraniei magistraţilor nu este de ajuns; este nevoie, de asemenea, de protecţie împotriva tiraniei atitudinii şi opiniei dominante; împotriva tendinţei societăţii de a impune, prin alte mijloace decât pedeapsa civilă, propriile sale idei şi practici ca reguli de conduită obligatorii chiar şi pentru cei ce le dezaprobă; de a încătuşa dezvoltarea şi, pe cât posibil, de a preveni formarea oricăror individualităţi care nu urmează căile ei, precum şi de a constrânge orice personalitate umană să se modeleze după tiparul ei. Există o limită dincolo de care imixtiunea opiniei publice în sfera de independenţă a individului nu mai este legitimă: a găsi această limită şi a o apăra împotriva oricărei încălcări este o condiţie indispensabilă pentru bunul mers al vieţii oamenilor, indispensabilă ca şi protecţia împotriva despotismului politic.

Dar, deşi această idee nu va fi, după toate probabilităţile, contestată ca teză generală, chestiunea de ordin practic privind locul unde trebuie situată această limită – privind felul în care trebuie făcută acomodarea potrivită între independenţa individuală şi îndrumarea socială – reprezintă un subiect în legătură cu care aproape totul rămâne abia de lămurit. Toate acele lucruri care fac ca viaţa să fie preţioasă pentru fiecare om depind de aplicarea unor restricţii asupra acţiunilor altora. Aşadar, anumite reguli de conduită trebuie impuse, în primul rând cu ajutorul legii, iar în cazul nenumăratelor lucruri care nu pot face obiectul acţiunii unor legi, cu ajutorul opiniei publice. Care trebuie să fie aceste reguli este principala problemă din viaţa oamenilor; dar, lăsând la o parte câteva din cazurile cele mai limpezi, ea este una dintre problemele în rezolvarea cărora s-au făcut cele mai neînsemnate progrese. Nu vom găsi două epoci, şi, de altfel, cu greu vom găsi chiar şi numai două ţări care să fi hotărât la fel în legătură cu ea; iar hotărârea unei epoci sau a unei ţări stârneşte uimirea celorlalte. Şi cu toate acestea, oamenii din orice epocă şi