din orice ţară nu bănuiesc cu nimic mai mult dificultatea ei decât ar face-o dacă ar fi vorba de un subiect asupra căruia omenirea a fost întotdeauna de acord. Regulile în vigoare la fiecare popor îi par acestuia evidente în ele însele şi de la sine justificate. Această iluzie aproape generală este un exemplu al influenţei magice a obişnuinţei, care nu numai că este, cum spune proverbul, a doua natură, dar este şi luată mereu, în mod greşit, drept prima. Efectul obişnuinţei, de a împiedica naşterea oricărei îndoieli privitoare la regulile de conduită pe care oamenii şi le impun unii altora, este cu atât mai complet cu cât chestiunea în cauză este una în care, în general, nu se consideră necesar să se ofere temeiuri, nici de către o persoană altora, nici de către fiecare sieşi. Oamenii sunt obişnuiţi să creadă, şi au fost încurajaţi în a o face de anumite persoane ce aspiră la reputaţia de filozofi, că, în chestiuni de această natură, simţămintele lor sunt lucrul cel mai bun şi că ele fac inutile orice alte temeiuri. Principiul practic ce îi călăuzeşte către opiniile pe care le au ei asupra reglementării conduitei umane este sentimentul, prezent în mintea tuturor, că i se cere fiecăruia să se comporte aşa cum îi place lui sau celor cu care simpatizează. E drept că nimeni nu recunoaşte în sinea sa că criteriile sale de judecată sunt propriile gusturi; dar o opinie privitoare la chestiuni de comportare care nu este susţinută de anumite temeiuri nu poate fi considerată altfel decât ca o simplă preferinţă personală; iar dacă temeiurile, atunci când sunt oferite, fac apel doar la preferinţe similare ale altor oameni, atunci este vorba tot de gusturi, chiar dacă sunt gusturile mai multor persoane şi nu ale uneia singure. Totuşi, pentru un om oarecare, propria sa preferinţă, astfel susţinută, nu numai că este un temei absolut satisfăcător, dar este şi singurul de care dispune, în general, pentru a-şi susţine ideile morale, estetice sau privitoare la proprietate care nu sunt înscrise explicit în crezul său religios; ea este principala sa călăuză chiar şi în interpretarea acestuia. În consecinţă, opiniile oamenilor asupra a ceea ce este demn de laudă sau, dimpotrivă, condamnabil sunt înrâurite de toate acele cauze diverse care influenţează dorinţele lor cu privire la conduita celorlalţi şi care sunt tot atât de numeroase ca şi cele ce determină dorinţele lor privitoare la orice altceva. Uneori, raţiunea lor, alteori, prejudecăţile sau superstiţiile; adesea, înclinaţiile lor sociale şi, nu rareori, cele antisociale, invidia sau gelozia, aroganţa sau trufia; şi, cel mai adesea, dorinţele sau temerile lor privind propria persoană – interesele lor personale, legitime sau nu. Oriunde există o clasă dominantă, mare parte din regulile morale caracteristice ţării respective emană din interesele sale de grup şi din sentimentele de superioritate ale acelei clase. Raporturile morale dintre spartani şi iloţi, dintre plantatori şi negri, dintre principi şi supuşii lor, dintre nobili şi vulg, ca şi cele dintre bărbaţi şi femei au fost, în cea mai mare parte, creaţia intereselor şi sentimentelor de clasă; iar sentimentele ce iau naştere astfel acţionează, la rândul lor, asupra simţămintelor morale ale membrilor clasei dominante în cadrul relaţiilor dintre ei. Pe de altă parte, acolo unde o clasă, cândva dominantă, şi-a pierdut poziţia de superioritate sau aceasta a devenit nepopulară, sentimentele morale cele mai răspândite poartă adesea pecetea unei repulsii pline de nervozitate faţă de orice idee de superioritate. Un alt principiu fundamental care a determinat regulile de conduită, atât cele privitoare la acte, cât şi cele privitoare la abţineri, reguli impuse prin forţa legii sau prin autoritatea opiniei publice, a fost ploconirea oamenilor în faţa presupuselor preferinţe şi aversiuni ale stăpânilor lor laici sau ale zeilor lor. Această ploconire, deşi are, în esenţă, un caracter egoist, nu înseamnă ipocrizie: ea dă naştere unor sentimente de oroare cât se poate de autentice, fiind cea care i-a determinat pe oameni să ardă pe rug ereticii şi vrăjitorii. Printre atâţia factori mai vulgari, interesele generale, de netăgăduit, ale societăţii au şi ele o influenţă, chiar una mare, în călăuzirea simţămintelor morale – nu atât prin forţa lor în sine, nu atât ca temeiuri raţionale, cât mai curând ca rezultat al simpatiilor şi antipatiilor cărora le dau naştere; chiar şi acele simpatii sau antipatii care au prea puţin, sau nu au deloc, de-a face cu interesele societăţii au contribuit într-o măsură la fel de mare la statornicirea moravurilor.

Înclinaţiile şi aversiunile societăţii, sau măcar cele mai puternice dintre acestea, sunt astfel principalul factor care a determinat efectiv regulile destinate să fie respectate de toată lumea, reguli a căror încălcare este sancţionată fie de lege, fie de opinia publică. În general, şi cei care, prin gândurile şi simţămintele lor, au luat-o înaintea societăţii au lăsat această stare de lucruri neatinsă la nivel principial, chiar dacă, în unele chestiuni de amănunt, vor fi intrat în conflict cu ea. Ei au fost preocupaţi mai curând de întrebarea care ar trebui să fie înclinaţiile şi aversiunile societăţii, decât de întrebarea dacă aceste înclinaţii şi aversiuni trebuie să devină lege pentru indivizii care o compun. Preferau să-şi îndrepte străduinţele către schimbarea simţămintelor oamenilor în anumite chestiuni particulare, în raport cu care ei înşişi aveau o poziţie eretică, decât să lupte pentru cauza comună a libertăţii alături de toţi cei care aveau asemenea poziţii. Singurul caz în care chestiunea de principiu a fost plasată în prim-plan şi a fost susţinută cu consecvenţă, nu doar ici-colo, de câte un individ izolat, este cel al credinţelor religioase; un caz instructiv sub multe aspecte, şi nu în ultimul rând ca exemplu izbitor al faptului că şi aşa-numitul simţ moral poate greşi; căci, la un bigot, odium theologicum reprezintă unul dintre cele mai clare cazuri de simţământ moral. Cei care au scuturat primii jugul Bisericii Universale (acesta fiind numele pe care şi-l pusese ea însăşi) erau, în general, la fel de puţin dispuşi să permită diferenţe de opinii religioase ca şi biserica respectivă. Dar atunci când ardoarea luptei