s-a risipit, fără ca vreuna din părţi să obţină victoria deplină, astfel că fiecare biserică sau cult a trebuit să-şi înfrâneze speranţele, păstrând doar terenul pe care îl ocupa deja, minorităţile, văzând că nu au nici o şansă de a deveni majorităţi, au fost nevoite să pledeze pe lângă cei pe care nu putuseră să-i convertească, pentru a obţine permisiunea de a avea alte opinii. Aproape numai pe acest câmp de bătălie, drepturile individului în faţa societăţii au fost afirmate pe temeiuri largi, principiale, fiind respinsă în mod deschis pretenţia societăţii de a-şi exercita autoritatea asupra disidenţilor. Marii autori cărora lumea le datorează libertatea religioasă, atâta câtă are ea astăzi, au afirmat cel mai adesea libertatea de conştiinţă ca pe un drept incontestabil, negând cu hotărâre că o fiinţă umană ar trebui să dea seama în faţa altora de credinţele sale religioase. Însă, pentru oameni este atât de firesc să fie intoleranţi în orice chestiune care îi interesează cu adevărat, încât cu greu s-ar putea spune că libertatea credinţei s-a realizat undeva, excepţie făcând doar cazurile în care indiferenţa religioasă, căreia îi displace să-şi vadă liniştea tulburată de certuri teologice, şi-a pus în balanţă întreaga greutate. În minţile marii majorităţi a oamenilor credincioşi, chiar şi din cele mai tolerante ţări, datoria de a fi tolerant este recunoscută cu unele rezerve tacite. Unii vor îngădui disidenţa în chestiuni de cârmuire bisericească, dar nu în ce priveşte dogmele; alţii pot tolera pe oricine, dar nu pe un papistaş sau pe un unitarian; alţii tolerează pe oricine crede în religia revelată; câţiva îşi împing îngăduinţa ceva mai departe, dar nu şi în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu sau în lumea de dincolo. Oriunde sentimentul majorităţii este încă puternic şi nealterat, se constată că el şi-a redus prea puţin pretenţia de a fi ascultat.

În Anglia, datorită împrejurărilor specifice istoriei sale politice, deşi poate că jugul opiniei publice este mai greu, acela al legii este mai uşor decât în majoritatea celorlalte ţări europene; şi se veghează cu destulă grijă ca puterea legislativă ori executivă să nu se amestece în viaţa particulară; aceasta nu atât în virtutea unei drepte consideraţii faţă de independenţa individului, cât în virtutea obiceiului încă în vigoare de a privi cârmuirea ca pe ceva ce reprezintă interese opuse publicului larg. Majoritatea oamenilor nu s-au deprins încă să vadă în puterea cârmuirii propria lor putere sau, în opiniile acesteia, propriile lor opinii. Atunci când o vor face, libertatea individuală va fi probabil la fel de expusă intruziunii cârmuirii pe cât este deja expusă intruziunii opiniei publice. Există însă de pe acum, într-o măsură considerabilă, sentimente la care se poate face apel împotriva oricărei încercări a legii de a controla indivizii în chestiuni în care ei n-au fost până acum obişnuiţi să fie controlaţi de ea; şi aceasta cu prea puţin discernământ în privinţa faptului dacă o chestiune cade sau nu cade în sfera controlului legal justificat, astfel că sentimentele respective, în general salutare, se manifestă tot atât de des într-un mod deplasat pe cât sunt de la locul lor în anumite cazuri particulare. De fapt nu există nici un principiu recunoscut pe baza căruia să fie verificată în general oportunitatea sau neoportunitatea ingerinţelor cârmuirii. Oamenii hotărăsc aceasta conform preferinţelor lor personale. Unii din ei, ori de câte ori constată că ar fi de făcut un lucru bun sau de remediat unul rău, sunt gata să ceară cârmuirii să ducă totul la bun sfârşit; în timp ce alţii preferă să suporte aproape orice rău din viaţa socială, mai curând decât să adauge încă o categorie din interesele lor celor aflate sub controlul cârmuirii. Şi, în fiecare caz anume, oamenii trec de o parte sau de cealaltă conform direcţiei în care înclină în general sentimentele lor; sau conform gradului în care sunt interesaţi de acel lucru anume care se preconizează că ar trebui făcut de cârmuire; sau conform credinţei lor că acest lucru va fi ori nu va fi făcut de cârmuire aşa cum vor ei; şi numai foarte rar pe temeiul unei opinii, pe care ar împărtăşi-o consecvent, cu privire la ce fel de chestiuni ar trebui să rămână în seama cârmuirii. Mie mi se pare că, drept urmare a acestei lipse de principii şi reguli, în vremurile noastre una din părţi greşeşte la fel de des ca şi cealaltă; ingerinţele cârmuirii sunt, cu o frecvenţă aproape egală, inoportun solicitate şi inoportun condamnate.

Scopul acestui eseu este de a afirma un principiu foarte simplu ca fiind întru totul îndreptăţit să guverneze pe de-a întregul raporturile bazate pe constrângere şi control, dintre societate şi individ, indiferent dacă mijlocul folosit va fi forţa fizică, sub forma pedepsei legale, sau va fi constrângerea morală a opiniei publice. Acest principiu este următorul: unicul scop care îi îndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă. Un om nu poate fi constrâns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept sau este drept ca el să se comporte astfel. Toate acestea sunt bune temeiuri pentru a discuta cu el, pentru a-l mustra sau a-l implora, dar nu şi pentru a-l constrânge sau a-i face ceva rău dacă se comportă altfel. Pentru a justifica asemenea lucruri, conduita pe care dorim s-o descurajăm trebuie să fie de aşa natură încât să dăuneze altuia. Singurul aspect al conduitei unui om pentru care el poate fi tras la răspundere de către societate este cel privitor la ceilalţi. Sub aspectele care îl privesc doar pe el