Nici nu mai este, poate, necesar să spunem că această doctrină este menită să fie aplicată numai fiinţelor umane aflate la maturitate. Nu ne referim la copii sau la tinerii care nu au ajuns încă la vârsta pe care legea o fixează ca vârstă a bărbăţiei sau a maturităţii feminine. Cei care se află în faza în care se cere să fie încă îngrijiţi de alţii trebuie apăraţi împotriva propriilor fapte la fel ca şi împotriva oricăror primejdii din afară. Pe acelaşi temei, putem să nu luăm în consideraţie acele etape înapoiate din dezvoltarea societăţii în care speţa umană însăşi era – putem aprecia – nematurizată. Atât de mari sunt greutăţile care, în perioadele timpurii, stau în calea înfăptuirii spontane a progresului, încât rareori poate încăpea alegere în ceea ce priveşte mijloacele de a le depăşi; iar un cârmuitor stăpânit de năzuinţa spre progres este îndreptăţit să folosească orice mijloc pentru a-şi atinge scopurile, care, altfel, ar fi poate de neatins. Despotismul este un mod legitim de cârmuire atunci când cei cârmuiţi sunt barbari, cu condiţia ca scopul său să fie progresul, iar mijloacele să fie cele îndreptăţite de realizarea acestui scop. Libertatea, ca principiu, nu se aplică nici unei stări de lucruri anterioare momentului în care oamenii au devenit capabili de a se perfecţiona prin dezbaterea liberă şi egală. Înainte de acest moment, oamenii nu pot face altceva decât să se supună orbeşte unui conducător ca Akbar sau Carol cel Mare, dacă au norocul să găsească unul. Dar îndată ce oamenii au ajuns în starea de a putea fi călăuziţi spre progres prin convingere sau persuasiune (o stare pe care toate naţiunile de care avem a ne ocupa aici au atins-o demult), constrângerea, fie în formă directă, fie în aceea a pedepselor acordate pentru nesupunere, nu mai poate fi acceptată ca un mijloc în slujba binelui lor propriu, fiind îndreptăţită doar atunci când este vorba de ocrotirea altora.

Este nimerit să declar că eu mă abţin să trag vreun folos pentru argumentarea mea din ideea unor drepturi abstracte, independente de utilitate. Consider utilitatea ca instanţă ultimă în toate chestiunile etice; este vorba însă de utilitate în sensul cel mai larg, o utilitate care se bazează pe interesele de totdeauna ale omului, ca fiinţă capabilă de progres. Aceste interese, susţin eu, autorizează subordonarea spontaneităţii individuale controlului extern numai în ceea ce priveşte acele acţiuni ale fiecărui om care aduc atingere intereselor altora. Dacă cineva comite un act care dăunează altora, atunci există, cel puţin la prima vedere, elementele pentru a-l pedepsi prin mijlocirea legii sau, acolo unde sancţiunile legii nu se pot aplica fără riscul de a greşi, prin forţa oprobriului public. Există de asemenea multe fapte pozitive pe care el poate fi silit, pe bună dreptate, să le facă spre binele altora, cum ar fi să depună mărturie în justiţie, să-şi aducă, în mod echitabil, partea sa de contribuţie la apărarea comunităţii, sau la orice altă activitate comună necesară satisfacerii intereselor societăţii de a cărei protecţie se bucură şi el; şi să înfăptuiască acte individuale de binefacere cum ar fi salvarea vieţii unui semen sau intervenţia în vederea protejării celor fără apărare faţă de relele tratamente, astfel că, ori de câte ori asemenea fapte ţin în mod evident de datoria omului, el poate fi, pe bună dreptate, tras la răspundere de către societate dacă nu le-a făcut. Un om poate face rău altora nu numai prin actele sale, ci şi prin pasivitatea sa, astfel că, în oricare din aceste cazuri, el este pe drept răspunzător în faţa lor pentru prejudiciul adus. În cel de-al doilea caz, se cere, într-adevăr, mai multă precauţie în exercitarea constrângerilor decât în cel dintâi. A trage la răspundere pe oricine face rău altora trebuie să fie o regulă; a trage însă la răspundere pe cineva pentru că nu a prevenit răul trebuie să fie, comparativ vorbind, doar ceva excepţional. Există totuşi multe cazuri îndeajuns de limpezi şi de grave pentru a justifica această excepţie. În tot ceea ce priveşte relaţiile individului cu alţii, el este de iure răspunzător faţă de cei ale căror interese sunt în joc şi, la nevoie, faţă de societate, care este apărătoarea lor. Există adesea bune temeiuri pentru a nu-l face răspunzător; dar aceste temeiuri trebuie să izvorască din oportunităţile specifice cazului respectiv: fie pentru că este un caz din categoria celor în care, după toate probabilităţile, el va acţiona în genere mai bine dacă este lăsat să facă ceea ce vrea decât dacă este controlat prin vreunul din mijloacele de care dispune societatea; fie pentru că încercarea de a-l ţine sub control poate fi cauza unui rău mai mare decât acela pe care ea l-ar preveni. Atunci când asemenea temeiuri exclud orice tragere la răspundere, conştiinţa agentului însuşi trebuie să ia locul judecătorului pentru a apăra acele interese ale celorlalţi oameni care nu se bucură de nici o ocrotire din afară; iar acesta trebuie să se judece pe sine însuşi cu atât mai sever, cu cât situaţia nu permite să fie supus judecăţii semenilor săi.

Există însă o sferă de acţiune în care societatea, spre deosebire de individ, este interesată numai în mod indirect (sau chiar deloc); ea cuprinde acea parte din viaţa şi conduita unui om care nu-l atinge decât pe el însuşi, sau, dacă îi atinge şi pe ceilalţi, aceasta se întâmplă numai cu participarea şi acordul lor sincer, liber şi voluntar. Iar când spun că îl atinge doar pe el însuşi, înţeleg prin aceasta că îl atinge în primul rând şi în mod direct, căci, bineînţeles, orice îl atinge pe el poate atinge prin el şi pe alţii; obiecţia care s-ar putea întemeia pe această posibilitate va fi examinată în cele ce urmează. Aşadar, aceasta este sfera potrivită libertăţii umane. Ea cuprinde mai întâi domeniul lăuntric al conştiinţei, reclamând existenţa